Să încep cu noutăţile. Am terminat facultatea. Parcă nici mie nu îmi vine să cred. S-au scurs trei ani. Nu ştiu când, cert e că au trecut foarte repede. M-am stresat în ultima lună cât pentru o populaţie întreagă. Mai e un hop şi-am trecut puntea.

Mai sunt 2 săptămâni până la examenul de licenţă. Iniţial mă gândeam să mai aştept un an şi să dau examenul vara viitoare. Dar n-o să mai pierd timp, pentru că din toamnă vreau să încep să predau la şcoală. Clasele V-VIII, că ăştia mici îmi sunt cei mai dragi.

În astea 2 săptămâni am de tocit niste sute de pagini. Nu ştiu cum o să mă descurc, dar trec eu şi de asta. O să urmeze nişte nopţi albe, dar ce e mai mişto decât să înveţi noaptea, doar tu şi luna? Nu mă invidiaţi, nu e nimic fabulos în asta. 😀

După ce termin cu toate astea o să am timp să scriu zilnic pe blog. Că mi-e cam dor. Dar acum să vă povestesc despre escapada noastră la munte. Cel mai bun prieten al soţului meu ne-a propus să mergem cu el şi nişte prieteni de-ai lui la munte. 

Îmi doream să merg, pentru că voiam să mai ies din oraşul ăsta, să-mi mai aerisesc gândurile. Ştiam că sotz e pasionat de drumeţii, aşa că am spus că e o ocazie bună, deşi gândindu-mă cam pe ce stânci m-au dus anul trecut, mă cam luase frica. 

Până acum, am mers la munte de vreo trei ori. Deci se subînţelege că sunt complet pe dinafara şi total paralelă cu tot ceea ce înseamnă muntele, urcatul şi coborâtul pantelor nu tocmai prietenoase. 

Pe drum a plouat, şi deşi eram cât de cât echipată, adică n-am mai mers în adidaşi ca data trecută, tot îmi tremura puţin sufletul. Ar fi trebuit să facem un alt traseu, dar cum podul pe care trebuia să trecem, nu mai era, am ales a doua variantă.

Când am mers la Omu, urcarea mi s-a părut mai uşoară. Aici am cam dat-o în bară. Am mers ca melcul dar i-am avertizat pe toţi dinainte. Ştiu că i-am cam ţinut în loc, dar aripi n-am avut. Am văzut la un moment dat nişte pante de alea nasoale şi n-am vrut să mai trec, dar m-a ajutat prietenul soţului şi m-am mai liniştit. 

E ca atunci când ştii că ai pe cineva lângă tine să te sprijine şi asta îţi dă siguranţă. Iar sotz m-a tot împins de la spate, încurajat, îmbărbătat, iar lucrul ăsta mi-a dat încredere. După multe ore am ajuns la destinaţie. 

Când mergi atât doar prin pădure, printre copaci şi crengi căzute, când zăreşti o cabană şi oameni simţi că l-ai apucat pe Dumnezeu de un picior. Jur că aşa e.

Mi-a plăcut, a fost frumos, am făcut fotografii frumoase, aş mai merge, dar mai mult de o zi, să fie timp şi să nu fie totul făcut pe grabă. 

Anunțuri