Îmi dau seama că titlul poate induce oarecum publicul în eroare. Lucrul ăsta nu mă deranjează aproape deloc, ba chiar îmi stoarce câteva zâmbete. Făcând astăzi curăţenie cu omul, am ajuns într-un punct în care sufletul meu a fremătat de dor.

El, soţul meu, omul căruia îi impărtăşesc toate emoţiile şi trăirile, mi-a spus, fără niciun fel de zbatere a inimii, că nu mai vrea vreun animal în casa asta. N-am scris până acum pe blog despre animalele ce ne-au trecut pragul şi ne-au înseninat zilele.

Acum doi, ani, cu două zile înaintea Revelionului, colindam magazinele cu iubitul ce avea să-mi devină soţ un an mai târziu. Am nimerit într-un petshop. Îmi doream foarte tare un porcuşor de guineea. Am văzut o porcuşoră ciufulită, frumoasă, energică. Omul mi-a făcut-o cadou. Nu-mi mai încăpeam în piele de fericire.

Am profitat de faptul că mama era plecată din ţară, pentru că altfel nu m-ar fi lăsat să introduc un animal în casă. Am anunţat-o printr-un sms că avem un nou membru în familie. Pe nume Fluffy. Aproape a leşinat de indignare, dar a avut timp să se obişnuiască cu gândul. Dacă ea avea o broască ţestoasă de cinşpe ani, eu de ce n-aş fi avut un porc?

Porcuşoara mult iubită îmi dădea trezirea la ora şapte, cel târziu. Fix atunci când şi omul mă suna să-mi spună că e cazul să mă dau jos din pat. Aproape niciodată nu aud alarmele şi aveam nevoie de ajutor. O iubeam pentru că ţopăia de fericire de câte ori vedeam acasă. O iubeam pentru că se alinta în braţele mele. Pe ceilalţi nu prea îi tolera, alegând să-i ciupească de degete.

Când îl revedea pe soţul meu, de cele mai multe ori, de emoţie, urina în poala lui. Iar eu mă amuzam copios văzând şi digerând conexiunea dintre cei doi. Am mers cu ea la Herculane, a zburdat pe iarba verde, s-a jucat cu noi şi ne-a smuls multe zâmbete.

În drum spre mare, într-o zi toridă de vară, anul trecut, s-a decis să plece spre ceruri. Îmi aduc aminte de mine, de cât de panicată am fost atunci şi de cum îi spuneam soţului meu, aflat la volan, să facă ceva. Dar nu a putut face nimic. Niciunul dintre noi nu ar fi avut cum să o ajute.

Am plâns atunci din tot sufletul, cu lacrimi amare. Iubeam creatura aia nespus de mult. Ca să suplinim cumva lipsa pufoasei noastre am mai cumpărat un porc. Îl iubeam, dar nu la fel de mult. A murit şi el, de data asta în braţele soţului.

Am mai avut apoi doi iepuri pitici, pe care i-am îndrăgit tare, dar când ne-am dat seama că unul dintre ei e femelă şi că nu vrem crescătorie de iepuri, i-am ţinut închişi, departe unul de celălalt. Dacă se întâlneau se băteau de le ieşeau fulgii.

Şi pe ei i-am plimbat şi i-am purtat prin excursii. Ţopăiau când aveau spaţiu, iarbă vede, loc de joacă. Şi am ales să îi donăm unei familii care locuieşte la curte, şi care şi-a dorit să îi crească. Sunt convinsă că sunt fericiţi, nefiind îngrădiţi.

Tot timpul mi-am dorit un câine, dar n-aş vrea să-l limitez printr-un spaţiu restrâns într-un apartament. Îmi plac şi pisicile, mai ales cele cu botul turtit, cele puturoase, care stau tolănite unde le pofteşte inima. Dar dacă aş sta să-mi întreb inima, mi-ar răspunde că vrea tot un porcuşor, ca pufoasa mea. Unul identic. Măcar ca înfăţişare.

Voi scrie o scrisoare moşului Crăciun (soţului). Poate se înduplecă şi-mi bucură inima, ca de fiecare dată.

Anunțuri