Pentru că şi deoarece cred prea mult în oameni. Pentru că le acord cu o oarecare uşurinţă încredere. Pentru că îmi spun că nu are sens să fiu crispată, paranoică sau circumspectă în privinţa oricărei fiinţe care-mi deschide o uşă. Şi vine ziua aia în care omul ăla în care ai avut o oareşce încredere, dispare. Şi nu mai e de găsit.

Fuga mi se pare mai de neiertat decât greşeala. Când alergi pe furiş, fără să laşi măcar o explicaţie, demonstrezi că eşti un om slab. Demonstrezi că eşti un om care nu merită atenţie şi arăţi clar că ştii să întinezi semnificaţia cuvântului ”prietenie.” Vor exista mereu oameni care te vor răni, aşa că trebuie să-ţi păstrezi încrederea şi doar să ai mai multă grijă în cine ai încredere şi a doua oară.

Încrederea este acel sentiment care, investit în ceilalţi, poate face câteodată adevărate miracole. Alteori nu. Niciodată nu mi-am pierdut încrederea în oameni. Chiar dacă am avut motive să o fac.

Am rămas iar fără blog. Cel care era pe domeniu. Un binevoitor s-a gândit că ar cam fi cazul să-l hack-uiască iar cel care mi-a oferit domeniul şi găzduirea web, chiar dacă m-a asigurat că se lucrează pentru restabilirea datelor, acum nu mai e de găsit. A dispărut ca măgarul în rahat.

Norocul meu, totuşi, că am avut inspiraţia necesară să-mi mut majoritatea articolelor pe blogul ăsta. Mă consolează gândul că măcar nu am pierdut tot. Pe de altă parte mă gândesc că poate ăsta e un semn că nu-i treabă bună cu scrisul pe blog. Că mereu am avut probleme. Ba cu hostul, ba cu domeniul, ba oamenii care mi-au lăsat senzaţia că-s oameni dar de fapt nu sunt.

Şi totuşi, de ce îmi public intimităţile? Am mare încredere în discreţia cititorilor.

712582cced0a6331d3e4ac8cbbac7699

Anunțuri