Bucuria omului e omul. Intre ei se infiripa prietenia, care umple cel mai intins desert al sufletului nostru. A iubi si-a fi iubit, iata taina fericirii! – (Bossuet)

Cred că aş putea număra pe degetele de la o mână prietenii cu adevărat buni care au făcut parte din viaţa mea. Oamenii în care am avut încredere deplină. Cei care au conturat farmecul unei prietenii sincere şi dezinteresate.

Simţi viaţa ca o mângâiere atunci când, într-un moment de cumpănă te afli lângă cineva pe care îl doare sufletul pentru tine. Este bine cand întâlneşti o inimă sinceră, căreia să-i încredinţezi în linişte toate tainele tale, care este mai îngăduitoare cu noi decât noi înşine,

care să ne aline grijile prin vorba ei placută, al cărei sfat să te lămurească, a cărei veselie să-ţi împraştie mâhnirea şi-a cărei privire numai să-ţi însenineze chipul şi să-ţi reverse în suflet bucurie!

Acum mulţi ani, am avut un prieten. Foarte bun. Genul ăla de prieten prezent în toate momentele vieţii. Ne-am împrietenit când eram copii. Unde era unul, era şi celălalt. Nu plecam nicăieri unul fără altul. Şi aveam zile în care vorbeam până ne lua somnul. Era genul ăla de prieten, vesel, plin de viaţă, care ştia întotdeauna cum să-ţi aducă zambetul pe buze.

Învăţam impreună, mergeam la şcoală împreună şi în zilele de vară, toride, ne urcam în copaci şi din crăcile pomilor inventam microfoane la care vorbeam. Jucam şotronul şi mereu îl păcăleam când nu era atent. Îl obligam să se joace cu mine cu păpuşile şi-i spuneam că maşinuţele lui sunt urâte, că mai bine le ţine parcate în sufragerie, decât să le scoată afară la plimbare.

Îl tachinam când se îndrăgostea de vreo fată timidă sau de alta cu nu ştiu câţi ani mai mare. Îi ascultam dramele şi mă enervam pe tipele care-l dezamăgeau. Când eram supărată îmi spunea bancuri cu Bulă. Sau îmi cumpăra o prăjitură şi mă mânjea cu frişcă, pentru ca apoi să îmi spună că sunt dulce.

Am adunat multe amintiri. Unele sunt scrise în caietele în care exersam şi compuneam poezii sau proză. S-a aşezat praful peste ele. Dar sunt tot acolo. Au trecut mulţi ani de când prietenul cel mai bun a trecut de la stadiul de fiinţă la cea de înger. Mai vorbim din când în când, telepatic. Îl simt, aşa cum o simt şi pe bunica. Între mine şi oamenii ăştia doi a existat o conexiune inexplicabilă.

Când a plecat, i-am spus să se împrietenească rapid cu bunica. Să-şi aşeze capul pe pieptul ei când ceva îl supără. Şi să-i spună bancuri fără să o murdărească cu frişcă.

Acum câţiva ani, cred că vreo 5, am cunoscut o tipă mişto. Genul ăla de femeie caldă, blândă, dulce. Am vorbit mult. Despre orice. Aveam sentimentul că o cunosc de o viaţă. Un timp am pierdut legătura, apoi ne-am reîntâlnit, accidental. Am reluat vechile legături şi-am continuat de acolo de unde rămăsesem.

Mi-a arătat, în repetate rânduri că are bine înrădăcinat în propria fiinţă cuvântul ”prietenie”. Îi cunoaşte toate sensurile. Este genul ăla de om care transmite. Care simte. Genul de om care te ajută fără să îi ceri. Genul de om care te ţine strâns în braţe când ceva te doare. Sau te macină. E o femeie completă, sensibilă, afectuoasă, şi atât de blândă.

Îmi transmite o stare de linişte. Prea puţini oameni au avut puterea până acum să mă liniştească prin simpla lor prezenţă. Când l-am cunoscut pe soţul meu, am constatat că atunci când era alături de mine, mă linişteam. Mi se relaxa cumva, toată fiinţa. Îmi transmitea un fel de energie care mă încărca sufleteşte şi-mi potolea orice pornire. Un fel de abandon al trupului şi minţii.

Femeia asta transmite de la sute de kilometri distanţă. Şi e alături în orice moment. A plecat cu trenul într-o seară şi-a fost lângă mine în ziua nunţii, când am spus DA. Alţii nu s-ar fi sinchisit s-o facă. Vorbim când apucăm. Uneori destul de mult. Alteori prin semne. Important este faptul că permanent comunicăm. Într-un fel unic.

Un prieten este un cadou pe care ti-l daruiesti tie insuti.

8386bd91544d53e35423f7d1f76b86a6

Anunțuri