Glasul nocturn al orașului vâjâia lângă urechea noastră nedormită

“Mă apropiasem de artrita îmbrățișărilor tale, mă culcasem lângă osteoporoza gândurilor animalice, schițam o metaforă înmărmurită a învinuirilor noastre. Glasul nocturn al orașului vâjâia lângă urechea noastră nedormită, mâna era neîngrijită. Tânjeam de-o eternitate și jumătate să învățăm limbajul visului, pe când pendulul minții noastre oscila, căzând adesea în absurditate, revendicându-și nebunia. Bătând la mașină, cădeam în amurg. Căzând în lumină, ispășeam un trecut zdrențuit și sărutul pătat de iz.”

Reclame

Trimite-mi un gând:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s