Soţul meu este un fan al sportului. Şi are o pasiune nemăsurată pentru biciclete. De când l-am cunoscut l-am tot văzut, auzit, vorbind despre biciclete. Analizându-le, măsurându-le cu privirea. Dorindu-şi una cât mai confortabilă, utilă şi potrivită.

În plimbările noastre, mi-am reamintit cum e să-ţi aşezi posteriorul pe o şa şi să-mpingi la pedale. Eu mai cu teamă, el zburdând vesel, de abia reuşeam să-l ajung din urmă. De cele mai multe ori mă aştepta. Alteori mă-ndemna să merg mai repede, mai cu-ncredere.

Am luat şi buşituri. Mi-au intrat şi gâze în retină atunci când refuzam să pun ochelarii de soare. Cu ei mă simţeam mai chioară, dar până la urmă m-am văzut nevoită să-l ascult. Şi am învăţat cum să cobor pe dreapta. Acum cred că tot pe stânga as coborî. Şi-ar trebui să mă-nveţe şi să mă certe din nou.

Anul ăsta aş vrea să ne luăm biciclete. Mai spre vară. La început ori la sfârşit. Mi-ar plăcea să ne plimbăm, să vedem locuri noi. Ne gândeam acum câteva zile că am vizitat prea puţine locuri din ţara asta. Şi aş vrea să ne bucurăm de numeroase pivelişti din afara ţării noastre. Vreau să simt sub talpa mea meleag străin.

Am aruncat o privire şi peste bicicletele pentru copii. Aş vrea să înveţe şi Eva să meargă pe bicicletă. Să-i placă. Să o entuziasmeze sportul ăsta sau acest mod de relaxare, destindere şi petrecere a timpului în natură.

 

Anunțuri