O rază de soare trece pieziş printr-un loc în care cerul de fum opac se deschide. Adulmec primăvara. E poate prea devreme, dar simt că în sfârşit, nimic nu mai poate opri primăvara din drumul pe care a pornit. Aş vrea să-ţi fi dat ceva, aşa cum tu mi-ai dat mie. Ceva ce nu are nume, desigur, ceva asemănător unui moment sau unei confesiuni, dar mai tare şi mai adâncă in sine.

Certitudinea că suntem în stare să iubim şi să fim iubiţi, aşa dintr-o dată, că există între tine şi alte fiinţe omeneşti o măsură comună, un punct de întâlnire, de început, un punct slab unde te poţi atinge – foarte slab şi totuşi dădător de mari forţe.

Timpul e ca o spirală iar orele se scurg liniştit. Mi-am văzut inima într-o gară, deranjată de sunetul ascuţit al unui telefon ce dansa pe o muzică ciudată. Nu am renunţat la orele mele de reflecţie şi vis, dar am văzut un ghem de om, jucându-se cu o păpuşă cu plete şi ţinând la braţ un set de tobe minuscule, de jucărie. Atunci m-au năpădit zece gânduri, toate înfăşurate într-un dor ce nu poate fi măsurat.

Anunțuri