Am ajuns şi în punctul ăsta. Am făcut un calcul şi mi-am dat seama că am adunat cinci sute de gânduri. Cinci sute de articole. Cinci sute de zile în care am transmis ceva. Zile sau nopţi în care am scris. Şi am gândit. Şi am simţit. Şi am iubit. Şi am zâmbit cu inima de câte ori am primit un raspuns din partea omului şi din partea celor care m-au citit în toţi anii ăştia.

S-au strâns destui. Ar trebui să-mi rezerv câteva zile în care să răsfoiesc acest blog cap-coadă. Nu ştiu dacă aş avea răbdare să citesc tot. Şi probabil anumite articole m-ar amuza, raportat la modul în care priveam şi simţeam lumea acum câţiva ani. Am crescut. În fiecare zi mai urc o treaptă. Şi mă bucur să am oameni frumoşi în preajmă.

Am trecut prin ani grei, care mi-au lăsat urme-n suflet, dar m-am vindecat iubind. Şi-am scris despre sentimente. Despre oameni, despre tot ce-am trăit şi ce am simţit. Articolele triste, în care cinsteam deziluziile şi îmi certam naivitatea, au adunat cele mai multe aprecieri. Şi au atins suflete. Acum nu mai ştiu să scriu trist, nici sumbru sau pesimist. Dar nici nu mai am motive s-o fac.

Acum împart din fericirea mea celor care îşi răpesc din timp pentru a citi ce scriu. Acum scriu pentru că îmi face bine. Şi pentru că atunci când am ceva de spus, încep să scriu. Îi scriu omului, şi-i pun cuvinte în suflet. Îi transmit ce nu pot sau nu am timp să-i transmit prin viu grai. Ştie că aici mă găseşte întreagă.

De câteva ori am vrut să renunţ la blog, la scris, la tot ce înseamnă cuvintele. Dar m-am întors de fiecare dată. Poate şi pentru că am fost certată şi împinsă de la spate să revin şi să continui. Uneori, scrisul este un refugiu. Alteori, un drog. Scrisul este gândirea prin degetele mele. Este o modalitate de a vorbi fără a fi întrerupt. Este o explorare. Începi de nicăieri şi înveţi pe măsură ce mergi. Scrisul, ca şi dragostea, e poezie.

Scrisul, ca şi dragostea, e poezie.

 

Anunțuri