Multumesc pentru amintiri…

– Ce simţi?

– Dor

– De cine ţi-e dor?

– De bunica. De îmbrăţişări. De cuvinte. De obrazul cald şi mâna fină. Mi-e dor să ascult poveşti şi să îi spun la rândul meu atâtea lucruri pe care le-ar primi bucuroasă. Mi-e dor de sfaturi, de felul în care mă strângea la piept şi de toate amintirile pe care le-am construit împreună.

– Dar nu a plecat. E tot lângă tine, deşi nu o poţi vedea.

– Este, dar nu este acelaşi lucru. Îi vorbesc, dar nu îmi răspunde, o simt, dar nu ştiu unde. Mai simt urme de paşi dar mă enervez că nu pot afla cu precizie locul. Îmi amintesc de cum o auzeam mergând pe holul apartamentului, noaptea, când toţi dormeau iar ea nu reuşea. Îmi amintesc cum ţinea în mână talismanul în care credea şi cum se ruga pentru mine, zi şi noapte, fără să obosească.

– Tu te rogi?

– În fiecare noapte. Mă rog pentru ea, pentru bunicul, pentru liniştea lor împreună. Mă rog pentru el, pentru Eva, pentru noi, pentru familia mea, familia lui, şi pentru toţi cei pe care îi am în suflet. Mă rog chiar şi pentru tine, chiar dacă habar n-ai, şi chiar dacă ai plecat ca un nesimţit, lăsându-mă singură şi tristă, cu zece ani de prietenie în braţe.

– A trebuit să plec, independent de dorinţa mea de a mai rămâne.

– Să nu mai vorbim despre asta. Nu-mi face bine.

– Despre ce scrii acum?

– Despre oameni, despre sentimente, despre fiinţe pe care am aşteptat o viaţă întreagă să le cunosc, dar nu am apucat. Acum scriu dialogurile, pe care le tot recitesc, dar am impresia că totuşi lipseşte ceva. Le voi relua după ce voi încheia capitolul.

– Mi-aduc aminte când ne jucam în faţa blocului cu toate jucăriile posibile, iar tu erai profesoara işi celelalte prietene ale tale erau elevele. Ce le mai certai! (râde). Sau cum te ascundeai la umbra unui pom şi scriai poezii sau poveşti.

– Iar tu încercai să-mi furi carneţelul ca să râzi puţin de mine.

– Râdeam pentru că nu înţelegeam. Eram mai mic decât tine. Şi mai prost. Iar tu erai exagerat de încăpăţânată şi mereu mă altoiai.

– În joacă. (de data asta zâmbesc eu, amintindu-mi).

– Cum te simţi azi?

– Caldă. Şi fericită.

– Minunat. Plec acum. Să mă chemi în clipele grele. Pe cele fericite le admir de la distanţă.

Dorul se estompează, privind în urmă. Şi continui să scriu.

url

 

 

Reclame

2 comentarii

Trimite-mi un gând:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s