Când m-am apucat să scriu prima oară, acum saptesprezece ani, mi-am dat seama că fiecare cuvânt prinde contur în momentul în care încep să îl scriu şi să îi dau o formă. Am realizat apoi că respir odată cu fiecare gând aşternut. În orice scriere, rând, frază, am pus suflet. Literele încă mai poartă urma unei inimi care a pulsat cu emoţie la rostirea primei silabe. Blogul a luat naştere odată cu Eva. Din acest motiv i-a purtat numele ani la rând. Încă sunt legată sufleteşte de Jurnalul unei Eve. Sunt aproape sigură că acesta va fi  şi titlul următoarei cărţi,la care am început de curând să lucrez.

Câţiva ani am scris despre Eva. Despre copilul din ea care creştea sub ochii mei. Am scris despre fiinţa din mine care copilărea odată cu ea. Am scris despre trăirile mele, ca mamă, despre toată iubirea pe care am revărsat-o asupra copilului pe care efectiv l-am a adorat. Acolo, eram doar noi două. Într-o lume virtuală în care nimeni nu ar fi reuşit nici măcar cu o şoaptă să ne atingă. A fost un blog foarte citit. Surprinzător sau nu, s-a menţinut undeva, acolo, sus, în topuri. Părinţii citeau. Uneori chiar şi bunicii.

În felul acesta am ajuns să port discuţii calde cu oameni care mi-ar fi putut fi părinţi. I-am respectat şi apreciat pentru cuvintele duioase pe care mi le adresau. I-am iubit pentru faptul că mă vedeau pe mine femeia care le dădea lor lecţii de viaţa, când de fapt ar fi putut să fie invers. Nu am pomenit niciodată nimic, în mod public, despre greutăţile vieţii unui părinte care îşi creşte copilul singur. Nu am scris despre durerile, frământările sau frustrările unui om singur. Nici despre golul pe care îl simţeam de câte ori Eva mă întreba de doar eu  merg cu ea în parc, sau de ce doar eu o duc şi aduc de la grădiniţă.

Nu am vrut să încarc niciun rând cu sentimentele care se zbăteau în mine. Am privit mereu cu admiraţie familiile care îşi petreceau după-amiezele împreună, alături de copilul care se juca fericit într-un parc ponosit de cartier. Acum cunoaşte şi Eva acest sentiment şi deşi poate ceilalţi nu observă schimbarea din ochii ei, eu o văd şi o simt cum străluceşte. Şi-i ştiu acum sufletul liniştit, aşezat undeva între entuziasm şi împlinire. O văd cum pe mine aproape mă dă la o parte pentru a petrece timp cu el. Atunci zâmbesc în sinea mea. O observ cum îi caută mâinile pentru a le cuprinde sau cum încearcă să îi copieze gesturile, nedându-şi seama de asta. Şi mă văd pe mine, când aveam vârsta ei, îmi aduc aminte cum făceam aceleaşi lucruri cu bunicul meu, primul bărbat din viaţa mea pe care l-am iubit.

Blogul Evei prindea viaţă pe măsură ce scriam în el. Apoi a fost şters. De un bou. Mi-a frânt fiecare amintire fără să ia în considerare faptul că acolo se aflau părţi importante din mine şi copilul meu. Am suferit ca un câine şi am jurat că nu mai scriu. Un an de zile nu m-am mai atins de niciun cuvânt. Apoi mi s-a făcut dor şi am luat-o de la capăt. A renăscut Jurnalul unei Eve, dar altfel. Am început să scriu despre mine, despre ea, despre toate lucrurile pe care simţeam nevoia să le scriu. Cei care mă citeau s-au reîntors. Am reluat legăturile pierdute. Am legat prietenii noi, cu oameni deosebiţi şi frumoşi.

Am mai fost tentată de câteva ori să renunţ la blog, dar din fericire, el nu m-a lăsat să fac pasul respectiv. Pentru că a ştiut din primul moment cât de mult îmi place să scriu şi cât de important este pentru mine să mă joc cu fiecare cuvânt. De fapt, datorită blogului ne-am cunoscut şi aşa a început povestea noastră. Întotdeauna m-a încurajat să scriu ceea ce simt şi să arăt lumii ceea ce am de transmis. Nu ştiu dacă vreodată o să pot să-i mulţumesc îndeajuns pentru tot sprijinul pe care mi-l arată.

Am observat ca unii bloggeri au renunţat la căsuţele lor virtuale, iar alţii se gândesc să o facă. Vreau doar să vă spun să vă gândiţi bine înainte de face un lucru de care apoi e posibil să vă fie dor. Nu renunţaţi la ceea ce vă aduce linişte, împlinire, fericire. Dacă scrisul este pansament pentru sufletul vostru, scrieţi!

freedom
freedom

logo

Anunțuri