Când am aflat că sunt însărcinată, am fost foarte fericită, deşi un număr destul de mare de medici îmi aduseseră la cunoştinţă faptul că nu voi putea avea copii. Eram chiar eu un copil pe atunci, care avea doar douăzecişiunu de ani. Până la acel moment viaţa avusese grijă să-mi arate toate feţele ei, şi pe cele frumoase, şi pe cele înfiorătoare şi sumbre. M-a întors pe toate părţile şi m-a pus în faţa unor întâmplări care au lăsat urme adânci cu lacrimi uscate. Eva s-a hotărât să vină într-un moment în care aveam nevoie de ea. Acum, dacă privesc în urmă, nu ştiu dacă aş mai avea curajul de atunci. Pentru că îţi trebuie curaj să-i înfrunţi pe cei care fac tot posibilul pentru a te determina să faci ceea ce ei îşi doresc.

Îţi trebuie curaj, să faci faţă atâtor insulte, certuri, jigniri dureroase, tu având în interior un copil care creşte în tine şi care-ţi stoarce orice fărâmă de energie, raportându-ne la toate stările de rau, traumatizante, de altfel, prin care o femeie trece în momentul în care are o sarcină la purtător. Bineînţeles, foarte multe sunt norocoase. Îţi trebuie curaj, să pleci şi să-i dai dracu pe toţi.

N-am ştiut la momentul acela că o voi creşte singură pe Eva, deşi luasem în calcul acel aspect. Adică îl ştiam, îl simţeam, şi mi l-am asumat. N-am fost niciodată dependentă de oameni. Cel puţin nu de cei care ar fi trebuit să-mi fie aproape, dar care mi-au demonstrat că nu-mi pot găsi sprijinul în ei. Am învăţat să plec de acolo de unde nu-mi aflu locul. Am luat-o de atâtea ori de la capăt, astfel încat încă un număr în plus era aproape neobservabil.

Cu Eva m-am simţit ”acasă” încă din primele momente. Am învăţat să ne cunoaştem, să ne descoperim, să ne jucăm, să facem o mulţime de lucruri, în doi, nu în trei. Anii au trecut repede, nici nu îmi dau seama când. Am trecut prin fiecare etapă şi am încercat să-i fiu alături în fiecare moment important al vieţii ei. Am încercat să compensez o lipsă pe care am simţit-o şi eu, la rândul meu, tot la vârsta ei, până hăt departe, spre adolescenţă. Acum simt că nu mai pot umple acel gol, pentru că nu pot ţine loc de doi, dar norocul ei, sau al meu, e acela că avem alături un om care face cât zece.

Şi care ne înfrumuseţează zilele, ne aduce zâmbete şi ne umple inimile cu iubire. Uneori mă gândesc, în momentele mele de linişte, că peste un an, doi, sau cine ştie cât, mi-aş mai dori o mini-Evă, mică, firavă şi gata să primească iubire. S-a întâmplat să citesc nişte păreri, discuţii, conversaţii ale unor mămici devotate. Poate că eu nu am învăţat să fiu o mamă perfectă. Nici nu vreau. Nu vreau ca Eva să mă idolatrizeze, ci doar să mă iubească pentru ceea ce sunt, nimic mai mult. Acele mămici susţineau că menirea lor este doar aceea de a-şi creşte copiii. Că viaţa lor depinde doar de cea a copiilor.

Că vor avea timp pentru ele în momentul în care copiii vor fi deja mari, la casele lor. Şi mi s-au aprins beculeţele. Şi-am văzut roşu în faţa ochilor. Mi se pare de prost gust să te transformi într-o casnică, o femeie care ştie doar să gătească, să spele şi să schimbe copilul. Mi se pare de prost gust să nu-ţi pese de propria persoană şi de propriul suflet, doar pentru că ai dat naştere unui copil. Ca mamă, îţi iubeşti nespus copilul, este un sentiment care nu se poate compara cu un altul. Ca mamă, ai renunţa la anumite părţi din tine pentru binele copilului tău. Dar tot ca mamă, trebuie să te iubeşti pentru că tocmai tu eşti oglinda copilului tău.

Sunt mamă, dar sunt şi femeie. Am nevoi, dorinţe, idealuri, ţeluri. Sunt om. Iar un om simte, iubeşte, tânjeşte, îşi doreşte. Da, încerc să petrec cât de mult timp pot cu copilul meu, serile ne jucăm în parc, sau ascultăm muzică, spunem poezii ori pur şi simplu învătăm să scriem. Sunt alte zile în care stăm şi colorăm, desenăm, facem puzzle-uri sau ne jucăm cu plastilina. Sunt multe alte zile în care ne jucăm cu păpuşile, învăţăm cântece noi şi spunem poveşti înainte de culcare. Dar eu, ca mamă şi femeie, am nevoie de timp şi pentru mine. Dacă ies într-o seară la un film, sau dacă vreau să mă plimb alături de omul pe care-l iubesc, pe aleile unor parcuri, asta nu însemnă că sunt mai puţin mamă. Cred că femeile ar trebui să se mai uite şi-n interiorul lor, să se cunoască, să înveţe să-şi satisfacă micile capricii care le aduc fericire.

Pentru că viaţa trece. Repede. Ca trenu-n gară. Şi te trezeşti apoi că n-ai realizat nimic doar pentru că ai ales să fii legat de o fiinţă care de fapt şi-ar fi dorit să înveţe de la tine să fie independent, nu dependent emoţional. Tu, ca părinte, eşti modelul celui care creşte alături de tine. Fii-i alături, nu te transforma în umbra lui! Şi în acelaşi timp, trăieşte!

holding hands
holding hands
Anunțuri