În haosul din mine urc treptele spre lumina

E una din zilele alea în care migrena mă răpune. Şi mă zvârcolesc de pe o parte pe alta, încercând să uit sau să ignor durerea. De câte ori mă liniştesc, îmi aminteşte că s-a instalat bine şi mi se zbate între tâmple. Fugitiv, rememorez perioada în care eram însărcinată. Şi cât greu, frustrant, nelumesc a fost. Îmi amintesc cum făceam drumuri din cameră până la baie şi invers, sau cât de chinuitoare erau drumurile până la serviciu şi înapoi. Bizar totuşi, câte stări de rău se pot aduna într-un singur om. Dar toate trec. Trec atunci când alegi să te gândeşti la lucruri frumoase sau când te forţezi să schiţezi un zâmbet. Ori când te gândeşti la omul care ţi-e cel mai drag.

Există un moment în care te gândeşti la omul iubit. Închizi ochii, ştii ca e acolo, vibrează odată cu tine şi priveşti de departe. Intuieşti ce simte, ce gândeşte, şi te hrăneşti cu gânduri care îl aduc mereu mai aproape. Sunt zile din acelea în care trebuie să vorbesc, şi să spun ce ciudăţenii îmi invadează mintea. M-am obişnuit să-i spun ce simt, ce gândesc şi ce vreau. Îmi place, pentru că este echilibrul meu în lumea asta haotică. Îl iubesc mai tare atunci când se strâmbă şi mă face să râd.

Am agenda plină până pe cinşpe august. Drumuri multe de făcut, oameni de meditat, cărţi de scris, interviuri de dat, vizite la edituri, întâlniri de stabilit cu oameni care-şi trăiesc viaţa pe scenă. În definitiv, cred că din fiecare poveste am ceva de învăţat. Fiecare întâmplare îmi poate aduce cel puţin un capitol, o scenă sau câteva frânturi de dialog, care cu siguranţă vor însemna ceva. Din octombrie trebuie să caut locaţie pentru o filmare, plus goana după actori, castinguri şi alte chestii din lumea teatrului şi filmului.

M-am hotărât să dau admiterea la UNATC. Nu e o fiţă, e o dorinţă. Şi-o convingere că e o parte din drumul pe care trebuie să merg. Acum sper sa fie totul ok, şi să nu mă dezamăgesc. Acum mi-e cald, în suflet. Şi parcă m-aş aşeza la umbră. Vreau ochelari d-ăia mari de soare, să îţi privesc dragostea prin lentile fumurii. Îmi place să-mi petrec cu tine şi disperările, şi tăcerile, şi bucuriile. Mă faci să mă simt în siguranţă.

M-aş căţăra pe un bloc, să văd lumea de sus. Noaptea. Să număr culorile curcubeului după o ploaie care ar răcori pământul. Eu vreau să stăm pe cel mai înalt bloc, sub o lună grasă, bând cel mai bun vin, şi citind poveşti în fiecare seară. Şi uite că în haosul din mine încerc să urc treptele spre lumină. Aş vrea să te strâng în braţe, apoi să observ cum viaţa şi-a lăsat amprenta pe zâmbetul tău. Aş vrea să te ţin de mână şi să-ţi simt pulsul. Apoi te-aş iubi.

about love...
about love…

 

Reclame

Trimite-mi un gând:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s