Nu ţi-am mai scris de mult timp. A trecut mai mult de un an, probabil. N-aş fi scris nici azi dacă nu aş fi zărit un adolescent care semăna foarte mult cu tine. Mi s-a strâns stomacul pentru câteva momente şi m-a străbătut un fior, dar am zâmbit când am văzut aluniţa de pe partea dreaptă. Să fi avut vreo şaptesprezece ani copilul. Tot cam cât aveai tu când ai părăsit lumea asta. Şi-atunci mi-am adus aminte de toată copilăria noastră, de toate momentele în care am învăţat unul de la celălalt, în timp ce anii ne obligau să devenim maturi, tocmai atunci când noi ne doream să mai fim copii.

Ştii, mi-ai fost cel mai bun prieten. Cumva, mi-ai fost mai mult decât un frate. Te-am văzut mereu drept copilul mai mic de care trebuia să am grijă. Tu erai calm, liniştit, cald, eu eram plină de energie, agitată, mereu nerăbdătoare. De multe ori mi-ai spus că ţi-e greu să ţii pasul cu mine, dar de fiecare dată te-am târât după mine. În sensul bun, desigur. Nu mi-a plăcut să te las în urmă. Acum, după atâţia ani, îmi dau seama că ai făcut o mulţime de lucruri doar ca să-mi faci mie pe plac. Eu habar n-aveam că ţie nu-ţi plăcea să te joci cu păpuşile şi că preferai să vezi cum trece trenul prin gară pe şine firave, deşi, dacă suntem sinceri, admitem faptul că şi eu m-am jucat cu tine cu maşinuţele chiar dacă mi se păreau plictisitoare.

Nu ştiam să fim unul fără celălalt. Nici măcar la şcoală, când mă ţineam după tine în fiecare pauză. Nu eram geloasă, doar că pe tine te cunoşteam cel mai bine, şi nu aveam răbdare să îmi fac prieteni noi. Nici nu cred că voiam. Eu te ajutam să îţi faci temele, iar tu jucai cu mine şotronul până se făcea noapte şi nu mai vedeam unde aruncam bucăţica de cretă.

Apoi am devenit adolescenţi. Şi ne-am promis că nu vom permite niciunei iubiri să ne despartă. Aşa a fost. Îmi plăcea să te ascult, să te văd îndrăgostit, plin de speranţă şi cu atâtea planuri de viitor. Întotdeauna mi-a plăcut să ascult poveştile altora iar pe ale tale chiar le-am iubit. Nu înţelegeam pe atunci cum e iubirea, dar povestită de tine, părea incredibil de frumoasă. Ştiu că ai iubit intens până în ultimul tău moment. Şi mai ştiu că ai fost fericit. Asta m-a bucurat cel mai mult, că te-am văzut aşa cum trebuia să fii.

Te-am apreciat pentru faptul că pentru tine am rămas fiinţa aceea apropiată căreia îi spuneai totul. Şi că eram prima care aflam orice lucru minor. Şi că n-ai pus bariere, ziduri, sau pereţi care să-mi oprească înaintarea. Ai fost mereu alături de mine, în momentele frumoase şi în momentele grele. Nu le-ai apucat pe cele mai urâte, chiar dacă ştiu că le-ai privit de sus. Şi parcă tot îmi aduc aminte de clipa în care mi-ai spus să am grijă de mine, să accept în viaţa mea doar oamenii care îmi demonstrează că merită să mă aibă în viaţa lor, şi cum mi-ai zis să fiu mereu fericită. Am simţit că era ultima noastră discuţie. Într-o noapte, târziu. Au trecut 9 ani de atunci.

Apoi m-a lovit vestea aia crâncenă, cum că nu mai eşti, şi a urmat şocul, panica, groaza, fuga după biletul de tren, eu ajunsă acolo şi refuzând să te văd, dar totuşi încercând să-ţi liniştesc familia, care de fapt a fost mai mult decât familia mea. Apoi s-a aşezat timpul peste noi. Nu s-a cernut uitarea, dar am mers înainte. Pentru că lumile noastre sunt atât de diferite acum! Azi mă-ntrebam dacă eşti bine şi dacă vreodată mă mai cauţi. Dacă o vezi pe bunica, să-i spui că mi-e dor de ea. Şi că în fiecare noapte vă am în rugăciunile mele. Trebuie să fie plăcut să fii înconjurat de linişte şi alb.

Dar totuşi, ce mai faceţi?

Friends are born, not made.
Friends are born, not made.
Anunțuri