Despre subiectul ăsta nu am mai vorbit până acum, aşa că luaţi loc şi citiţi cu atenţie. Vorbeam zilele trecute cu o prietenă. Îmi povestea despre relaţia ei, care este destul de alambicată, dar nu o să intru în prea multe detalii. De când o cunosc, adică de aproape zece ani, a avut numai relaţii care s-au dovedit a fi un eşec.Probabil nu a întâlnit oamenii potriviţi sau s-a tot lovit de greşeli din trecut care au urmărit-o permanent şi nu au lăsat-o să se focuseze pe prezent. Am fost uimită să aflu că în sfârşit s-a îndrăgostit. Şi că-i pasă de bărbatul de lângă ea. Şi că se gândeşte la el. Şi că îl doreşte alături.

Uneori mă roagă să-i compun mesaje de dragoste, dar o refuz cât mai elegant, pentru că nu pot scrie prin prisma unor trăiri care nu sunt ale mele. Şi pentru că mesajele sau cuvintele cele mai adevărate sunt cele care pornesc din suflet, indiferent de forma sau estetica lor. Contează esenţa şi ceea ce vrei să transmiţi, nu modul în care o faci. Dar să trecem peste asta. M-a blocat de-a dreptul când mi-a spus că ea nu poate să îşi recunoască sentimentele. Şi să i le spună. Practic neagă faptul că îl iubeşte, iar atunci când el îi spune vreun cuvânt sensibil şi dulce, nu îi răspunde cu afecţiunea pe care în mod normal o simte, ci îi spune că nu poate simţi la fel.

Iar aici totul ţine de orgoliu. Care se pare că în unele situaţii este mai presus de orice alt sentiment. Iar mie mi se pare cumplit de trist. Într-un timp credeam că bărbaţii (scuzaţi, băieţii) sunt cei care dintr-un orgoliu oarecum exagerat, refuză să-şi manifeste sau să-şi arate sentimentele, din teama de a nu fi răniţi. În final, tot ei sunt cei care pierd, dar o realizează mult prea târziu, atunci când nu mai au posibilitatea să repare ceva. Iar timpul nu vindecă.

Poate sunt eu de modă veche sau sufăr de sindromul romantismului acut, dar recunosc fără pic de ruşine, că dacă eu aş fi respinsă la modul ăsta, n-aş putea să mai continui o relaţie alături de un om care îmi arată doar partea frivolă şi rece, nicidecum locul cald şi primitor din suflet. Oamenii se simt împliniţi şi fericiţi atunci când simt din partea partenerilor reciprocitate şi inima unei fiinţe se umple de iubire atunci când simte că i se răspunde sentimentelor cu aceeaşi afecţiune.

Te iubesc-urile mele ar fi prea goale dacă el nu mi-ar răspunde. Sau dacă n-aş simţi cu adevărat că mi-a făcut loc în inima lui. Eu caut îmbrăţişări lungi. Chiar şi în cuvinte. Îmbrăţişări a dragoste. Caut să împart cu celălalt binele meu. În fiecare zi am lumină în gând. Sunt fericită, vie, poate chiar derutată uneori. Dar când mă macin, nu ezit să îi spun. Ştie cel mai bine cum să mă liniştească. Dar nu evit niciodată să-i spun ce simt. Nu mi-e nici teamă, nici ruşine., iar orgoliul meu stă cuminte în colţul lui, nu-i permit să dea pe afară.

Nu dau lecții de viață, fiecare spune ce vrea și cum vrea sau simte. Dar poate că iubirea e tratată prea superficial și toată lumea are impresia că e simplă, când de fapt nu-i vede sau înţelege complexitatea. Iar unii cred că doare al naibii de tare. Nu doare iubirea, dor altele… orgoliul, disperarea, fricile, încrederea în sine, dorința de validare de la alții… altele. Iubirea e bună, e dulce. Iar mie îmi place să-ţi spun din când în când, că te iubesc!

10165
feelings…
Anunțuri