Amprenta unui dor pe o farâma de suflet

În ultima vreme tot primesc mail-uri, ori pentru a da curs unor colaborări, ori pentru a mi se aduce laude postărilor de pe blog. În faţa unora rămân mută. Nu găsesc cuvintele potrivite pentru a mulţumi unor oameni care la rândul lor îmi mulţumesc pentru felul în care le hrănesc sufletul prin cuvintele mele. Probabil că uneori ating o coardă sensibilă care zdruncină un suflet. O fac involuntar. Nu mi-am propus niciodată asta. Apoi, din când în când ascult cum nişte oameni care mă cunosc de foarte mult timp sau de foarte mulţi ani, îmi spun că mă admiră pentru faptul că sunt o femeie puternică şi că apreciază faptul că de fiecare dată am găsit în mine forţa necesară pentru a merge mai departe.

Ieri, un prieten mi-a cerut un sfat. După ce i l-am oferit mi-a spus că sunt mai bună decât ştia. Mi-am dat seama că de fapt niciodată nu am fost învăţată să fiu rea. Nu ştiu cum. Dacă stau să răsfoiesc prin cei 28 de ani de existenţă, realizez că am trecut prin foarte multe lucruri urâte. Şi că sufletul mi-a stat de nenumărate ori în genunchi. Şi că mi-am călcat pe inimă, iertând lucruri de neiertat. Am alinat în loc să lovesc şi am strâns în braţe în loc să plec. De cele mai multe ori am rămas, când oamenii au avut nevoie de mine. Iar acum, dacă privesc în urmă, îmi dau seama că puterea de a merge mai departe am găsit-o numai în mine.

Pentru că n-a fost nimeni alături care să mă ridice, ci doar oameni care au încercat să mă tragă cât mai în jos. Abia acum, când trăiesc nişte lucruri care practic îmi înalţă sufletul, pot aprecia ceea ce am aşteptat atâţia ani. Pot face diferenţa dintre bine şi rău. Pot înţelege, mângâia, dori, iubi. Pentru că e altfel. Cam ca în acele cărţi pe care le citeam cu sufletul la gură dar cu îndoială în suflet. Cred că doi oameni pot fi uniţi, îşi pot fi aproape, atât timp cât excelează la capitolul comunicare şi atât timp cât îşi fac auzite dorinţele şi aşteptările.

În ultimul an am învăţat să fiu fericită. Am învăţat să las timpul să îmi devină prieten. Am învăţat să apreciez o vorbă bună sau să accept şi să urmez un sfat. Am învăţat să pun în sufletul omului iubit toată iubirea de care sunt capabilă.

Mi se întâmplă să trăiesc o stare de plenitudine, şi să mă agăţ de fiecare senzaţie. Zac în mine tone de scenarii şi de doze pline de romantism. Trebuie doar să mă apuc să le scriu. Şi să le arăt lumii. Strâng doruri pe care ţi le împrăştii când te revăd. Amprenta lor îţi rămâne în suflet abia după ce ţi le strecor pe sub pernă atunci când adormi. Câteodată sunt un haos frumos.

iubirea tăcerilor noastre..
iubirea tăcerilor noastre..
Reclame

Trimite-mi un gând:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s