Scrisoare pentru un necunoscut

care e măsura înmulţirii tristeţilor?
care e măsura înmulţirii tristeţilor?

Avea doar cinci anişori când a găsit o poză. Imaginea aceea, care la prima vedere i-a dat fiori reci pe şira spinării şi toată lumea peste cap. Bunica o trimisese în dormitor să aducă albumul cu fotografii. Lângă el a observat o cutie. Curiozitatea a împins-o să o deschidă pentru a descoperi conţinutul. Câteva poze s-au împrăştiat pe covor.

Una singură i-a atras atenţia. A văzut-o pe mama ei, îmbrăcată în rochie de mireasă, alături de un bărbat pe care nu îl cunoştea. Erau frumoşi amândoi, dar bărbatul din poză nu era tatăl ei. Cel puţin nu era cel alături de care crescuse.

Şi şi-a dat seama. Confirmarea bunicii a fost momentul în care un adevăr total necunoscut a lovit-o din plin. Apoi a început să descopere lucruri şi să priceapă sensul unor şiruri de evenimente şi comportamente. Destul de multe rămâneau neclare. Nu era la vârsta la care ar fi putut percepe şi înţelege atitudinea oamenilor mari.

Anii au trecut şi copiii râdeau pe seama ei, din cauza faptului că numele ei nu era acelaşi cu al mamei, al tatălui sau al fratelui. I se puneau întrebări la care nu ştia să răspundă. Dar o răneau suficient de mult încât să o facă să o ia la fugă. Nu avea nici măcar o amintire cu el. Nu ştia nimic despre el. Nu avea nici măcar o frântură de imagine vie, pe care să o păstreze în inimă. Sau un portret care să i se aşeze în faţa ochilor, tot timpul.

Ştia multe alte lucruri. Că n-a venit niciodată să o vadă. Nici la serbările de la grădiniţă, nici la cele de la şcoală. Dar ea l-a aşteptat. Nu i-a auzit paşii în liniştea nopţii, nu i-a arătat cum strălucesc stelele pe cer iarna, nu a stat lângă patul ei când a fost bolnavă, şi nici nu i-a citit basme înainte să adoarmă.

Multe întrebări nu şi-au găsit răspunsul, nici măcar astăzi, după  aproape trei decenii. Timp de zece ani te-a cautat. În toate locurile în care a crezut că ai fi putut fi găsit. Tu ştiai unde se află, deci ţi-ar fi fost cel mai usor să-i baţi la usă. Sau în suflet. Dar n-ai făcut-o.

Te-a urât cu îndârjire, iar în momentul în care a încetat să te mai afle, te-a iertat. S-a iertat întâi pe ea, pentru toată furia şi durerea pe care a purtat-o în suflet. Copilăria ei a fost presărată cu traume, dar a avut noroc să aibă alături o bunică de excepţie, care i-a fost permanent alături.

A învăţat-o să aibă încredere în ea, atunci când altii încercau să o convingă de faptul că nu reprezintă nimic. A sprijinit-o în toate lucrurile de care era interesată. A învăţat-o care este diferenţa dintre bine şi rău. A învăţat-o că în viaţă poţi avea multe probleme, atât fizice cât şi emoţionale, care afecteaza trupul şi sufletul, şi că felul în care ne raportăm la aceste probleme este măsura valorii noastre.

Îmi place să cred că am atins un punct din viaţă în care sunt sigură de calea pe care am ales-o.  Ştiu că pentru ca ceilalţi să te respecte trebuie să îi respecţi tu pe ei, să îţi dai seama că nu contează dacă tu îi controlezi pe ceilalţi, ci să-i laşi pe ei să aleagă să urmeze conducerea ta, să înţelegi că dacă ti-ai pătat reputaţia, nu ţi-o poti răscumpăra cu toţi banii din lume.

Şi totuşi, tată, înainte de toate,  iartă-te tu,  apoi cere iertare celor cărora le-ai greşit.

Cu drag,

Eu.

Anunțuri

Trimite-mi un gând:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close