într-o dimineață, m-am trezit ușoară
într-o dimineață, m-am trezit ușoară

Îţi scriu aici, ca să nu fiu tentată să îţi urlu toate cuvintele acestea. Şi pentru că e mai bine să îţi spun lucrurile indirect, căci discuţiile cu tine sunt inutile. Nu duc nicăieri. N-am avut niciodată o cumunicare extraordinară. Nici măcar una care să se afle pe linia de plutire. În toţi aceşti ani doar ne-am suportat. Tu ai regretat că ai adus pe lume un copil ca mine, eu am plâns să am o mamă ca tine.

Am invidiat adolescentele care îşi considerau mamele cele mai bune prietene, în timp ce noi eram doar două străine. Ani întregi mi-am dorit să pot vedea în tine o fiinţă apropiată mie, care se preocupă de existenţa mea. Faptul că mi-ai asigurat un trai decent nu te ridică la rang de mamă în ochii mei. Şi nici nu îţi aduce vreun bonus.

Am făcut multe greşeli, dar doar pentru că m-ai împins să le fac. M-a durut indiferenţa, nepăsarea şi răutatea pe care ai îndreptat-o întotdeauna către mine. M-au durut jignirile, loviturile şi fiecare palmă care mi-a lăsat urme, întâi pe chip, apoi în suflet. Cu toate astea, eu te-am iubit. Tare de tot. Aşa cum un copil, instinctiv, îşi iubeşte părintele. Chiar dacă nu ai meritat.

Am plâns odată cu tine atunci când ceva sau cineva te-a rănit. Şi poate că atunci am suferit mai mult decât tine. Cel mai sfâşietor a fost să suport durerea oamenilor pe care i-am iubit. Cu toate astea, te-am mângâiat, alinat, protejat. Te-am încurajat şi te-am împins spre mai departe. N-ai apreciat nimic din tot ce însemn eu, dar te-am iertat. Ţi-am iertat toate nedreptăţile, răzbunările, insultele şi batjocurile.

Şi-mi aduc aminte de mine, copilul ăla timid, pe care l-ai tranformat într-unul fricos. Uneori mă mai uit peste umăr şi-mi mai privesc umbra. Parcă încă mai văd o palmă care se ridică. Îmi aduc aminte de momentele în care mi s-a zbătut sufletul pe interior, de momentele în care îmi doream să ţip din toţi plămânii şi de cum mă rugam să apară bunica, să mă salveze.

Mă rugam să nu fiu conştientă sau să se şteargă rapid orice urmă, atingere, palmă sau cuvânt. Şi se lăsa întunericul în mine.

Dar te-am iertat. Sper ca într-o zi să te poţi ierta şi tu. Ca să îţi eliberezi sufletul care va purta regretul greşelilor pe care acum refuzi să le conştientizezi sau recunoşti. Eu am obosit să te tot iert, mamă, dar ştiu prea bine, acum, care este drumul pe care va trebui să merg. Am învăţat să-mi respect alegerile. Şi să le urmez.

Am obosit să te tot iert, mamă, dar în acelaşi timp mi-am învăţat lecţia. Eu nu ştiu să port în suflet atât de multă ură, ca tine. Pot să fiu plină de furie, pentru ca apoi să pot iubi mai mult. Aşa am învăţat să cresc. Aşa am devenit mai puternică, împărţind iubire şi oferind din ceea ce am. Viaţa mi-a dat ocazia asta.

A iubi înseamnă să iubeşti ce e de neiubit. A ierta înseamnă să ierţi ce e de neiertat. A crede înseamnă să crezi ce e de necrezut. A spera înseamnă să speri când totul pare fără speranţă.

Îţi mai doresc să ai parte de fericirea pe care o cauţi dar nu o găseşti din cauza greutăţii care atârnă şi-ţi trage sufletul în jos. Şi să nu te priveşti niciodată în oglindă, plângându-ţi singurătatea. Chiar dacă o să mă cauţi, nu o să mă mai găseşti…

––––––––––––––––––––––––––––––

Copyright © Ruxandra Ionita. Toate drepturile rezervate.

Copyright © 2010
Anunțuri