şi totuşi....iartă
şi totuşi….iartă

În drum serviciu, aflându-mă pe un peron pe care aşteptam să sosească un metrou, am văzut apropiindu-se cu paşi repezi un tată şi un copil. El nervos, ea timidă. El, spunându-i că e o

incapabilă şi o idioată, ea reţinându-şi lacrimile şi ţinând capul plecat. Mi s-a făcut stomacul ghem şi-am plâns puternic în mine. Pentru că mi-am adus aminte.

Pentru că am retrăit momente ale copilăriei mele în care mi se spunea acelaşi lucru. Pentru că ştiu cât am suferit ani întregi ţinând piept unor jigniri care îmi muşcau sufletul pe dinăuntru. Nimic nu îţi scade stima de sine mai mult decât nişte insulte pe care la un moment dat ajungi să le crezi.

Şi ajungi să te vezi prin prisma cuvintelor de pe buzele celorlalţi. Doare atât de tare, încât în momentul în care ţi se plimbă imagini pe retină îţi doreşti să te faci mic de tot şi să-ţi plângi în pumni, fără să te vadă nimeni.

Deşi tu, prin propriile tale forţe, poate că realizezi multe, îţi revin în amintire cuvintele oamenilor care ţi-au chinuit fiinţa. Un  om prost nu o să se învârtă niciodată în cercuri înalte. Nici nu o să îşi găsească locul printre oameni inteligenţi, capabili, poziţionaţi pe o anumită scară socială. Un om prost sau incapabil e fericit în mediocritatea în care se scaldă.

Jur că nu sunt un om care nu poate uita o jignire şi abia aşteaptă să se răzbune. Întotdeauna îmi doream să mă răzbun pe cei care mă jigniseră, dar nici nu concepeam altă răzbunare decât să-i umilesc prin mărinimia mea. Voiam să le răsplătesc răul prin bine şi mi-era destul ca ei să simtă mărinimia mea, s-o înţeleagă, ca să mă socotesc răzbunată.

Să nu jigneşti, să nu insulţi, să nu rosteşti cuvinte care dor!  O palmă e mai uşor de suportat.

Anunțuri