Am avut o zi plină. Am început-o la fel de melodios ca în fiecare dimineaţă, cu o voce caldă şi iubită care mă-ndeamnă să mă trezesc, deşi eu sunt mai puturoasă decât prevede codul oamenilor normali. Într-o oarecare măsură sunt mândră de faptul că m-am reorientat, că am schimbat un pic macazul, că am ales să fac ceea ce acum câteva luni credeam că nu aş reuşi. Apar momente în viaţă în care schimbările sunt benefice. Atât timp cât crezi în tine. Iar dacă ai om alături care te încureajează şi-ţi este aproape, lucrurile intră pe un făgaş normal.

De când exist, am încercat să fiu bună cu oamenii. Să le ofer ce am, în măsura în care pot. Când am ştiut că o acţiune a mea ar putea dezamăgi o fiinţă, am recalculat traseul şi am făcut tot ce am putut pentru a aduce zâmbete pe chipul oamenilor, nu tristeţi sau umbre de lacrimi. S-au adunat mulţi ani în care nu am putut să refuz să-mi ofer ajutorul sau susţinerea. În acelaşi timp, în ultima vreme mi s-au tot arătat lucruri. Am realizat faptul că atunci când tu ajuti, nu înseamnă că şi celălalt o să o facă, la rândul lui.

Apoi am spus PAS. Ceva gen ”până aici” sau ”mi-ajunge, s-a umplut paharul”. Acum pot rosti un NU ferm, fără să am remuşcări şi fără să mi se strângă sufletul a regret. Poate că încep să mă gândesc şi la ce vreau eu, nu doar la ce vor ceilalţi. Nu am nevoie alături de mine de oameni falşi, care se gudură pe lângă mine doar până îşi ating scopul, apoi pleacă exact ca şi când nu m-ar cunoaşţe. Am început să-mi reclasific priorităţile şi să nu-mi mai consum energia pe oameni care nu mă merită. Nu mai am timp să mă irosesc.

Zilele trecute în parc, s-a întâmplat să asist la o discuţie extrem de inteligentă între un adult şi un copil. Doi copii se certau pe o jucărie. Chestie extem de frecventă, ştiută de toată lumea, la ordinea zilei. Când copilul a început să plângă, tatăl a început să îi spună să nu mai dea niciodată jucăriile altor copii şi să se joace singur, pentru că nu are nevoie să se joace cu copiii. Eu i-aş fi tras una. Pentru ceea ce transmite unui copil care ar trebui să socializeze, să înveţe să trăiască printre oameni şi care trebuie în acelaşi timp să înveţe să împartă cu cei din jurul lui, nu să se transforme într-un egoist. Apoi ne mai mirăm că X sau Y s-a luat la bătaie cu nuştiucare, sau ca a ajuns un criminal ori mai ştiu eu ce.

Aşa cum am ştiut eu s-o cresc pe Eva, bine sau rău, am insistat întotdeauna să se joace frumos cu copiii, să vorbească frumos cu ei, să le dea şi lor ceea ce are, nu să stea într-un colţ şi să se bucure singură de un anumit lucru. Oricum, bucuria n-ar fi prea mare şi n-ar dura prea mult. Orice om are stropul lui de egoism, dar când depăşeşte limitele normalităţii deja există o problemă.

Tipul respectiv mi-a lăsat un gust amar. În ochii mei, nu reprezintă niciun fel de exemplu pentru copilul lui, nici ca tată, nici ca om.

1959774_1377117962566730_1401992041_n

Anunțuri