Alchimistul

-fragment-

„Trăiam în scobitura gâtului cerului, într-un laborator adânc îngropat în straturile de piele. Viaţa noastră se scurgea printre sticluţe străvezii umplute cu nişte substanţe ciudate, ce-şi schimbau culoarea după trecerea organizată a timpului. Victor susţinea că această schimbare se face după stările noastre de spirit. Eu eram prea obosită să-l mai contrazic, în fond, cel mai inteligent cedează primul.

Această dispută devenise un fel de ritual plictisitor și monoton. Începusem să cred că vorbeam cu una dintre sticluţele cu lichid colorat şi să-mi pun întrebări despre integritatea mea mintală. Aceasta era locuinţa noastră de vară, iadul ventilatoarelor care nu reuşeau să efectueze mai mult de două rotaţii complete. Cu timpul mă resemnasem cu asta şi în acele seri în care pielea mi se lipea de corp, refuzând să-mi ofere libertatea necesară mişcării, mă pozitionam în faţa ferestrei vestice şi urmăream marea orbitând în jurul nostru.

În fiecare iarnă ne mutam pe umeri. Victor îmi respecta această dorinţă deşi nu împărtăşea aceeaşi pasiune bolnavă pentru atingerea plăcută şi violentă a viscolului. Împachetam laboratorul în două valize, având multă grijă la sticluţele umplute cu lichid colorat şi ne îndreptam spre umeri. Aceasta era destinaţia cu care trebuia să mă mulţumesc şi să mă arăt mulţumită. Aşa îl făceam pe el fericit, îi datoram asta. Îmi plăcea să-l văd fericit, deşi mă întrebam tot mai des cum ar putea o persoană așa raţională să fie fericită în preajma mea.

Încă nu renunţasem la ideea de a merge pe creştet, îmi doream cu ardoare să-mi plimb degetele printre rădăcinile firelor de păr cereşti, dar acest plan mai trebuia amânat cel puţin un an.

Anul trecut am stat pe clavicula stângă şi am privit coasta Amercii de Nord. Victor a încercat să mă sărute. M-am ferit şi m-am îndepărtat.

A renunţat şi el. A început să-mi vorbească despre mitologia greacă. Nu-l ascultam. Îmi doream să ajung pe creştet. Mă întrebam dacă acolo îl voi găsi pe Dumnezeu. Fiecare om are un Dumnezeu al lui. Păcătuiam cu fiecare respiraţie şi îndepărtam orice persoană care încerca să se apropie. Nu voiam să redevin parazită, trăiam din propia energie şi refuzam orice sursă exterioară. Nu iubeam pe nimeni, nici măcar pe mine, dar cu siguranţă aveam un Dumnezeu.

Când mă găsise, eram aproape imaterială, o formă parazită a fiinţei umane. Gustam curcubeul, culoare după culoare şi inhalam energia prin fiecare por. Alchimistul, al cărui nume nu-l ştiam atunci, mă îndepărtase de orice formă de energie din care m-aş fi putut hrăni şi mă adusese în laboratorul lui. Cu timpul, reuşisem să mă vindec de această dependenţă, dar niciodată complet.

Nu reuşisem să-mi recapăt amintirile din viaţa mea anterioară, şi, oricum, nu prea le simţeam lipsa. De fapt, nu-mi pierdusem în totalitate amintirile. O formă neclară îmi apărea în minte şi în ciuda încercărilor repetate, nu reuşisem să o identific cu niciun obiect din viaţa mea actuală.

Victor, alchimistul, era o persoana interesantă. Avea părul alb-argintiu deşi nu avea mai mult de 35 de ani, pielea palidă, aproape transparentă şi purta ochelari cu rame groase. Descoperisem Piatra Filozofală cu mult timp în urmă, dar îmi pierdusem rapid interesul. Nici măcar el nu se mai arăta interesat. În viaţa noastră, nemurirea era ceva normal.

Următoarele zile, ani sau secole s-au scurs într-un ritm alert, cu veri petrecute în scobitura gâtului şi ierni pe claviculele cerului.

Într-o zi, i-am propus să construim maşina timpului. M-a privit sceptic şi m-a întrebat de ce aş vrea să facem asta.  I-am spus că ar trebui să avem o ocupaţie. Ştiam că nu m-a crezut, de altfel, nici nu mă obosisem să par credibilă. A repetat întrebarea. Nu i-am răspuns. Atunci m-a întrebat suav şi iscoditor:

– Dacă ai putea aduce orice din trecut, ce ai aduce?

Am început să plâng.

-Pe Oaky…, am spus eu ruşinată. Apoi, am răspuns privirii lui curioase.

– Jucăria… jucăria mea! Doar pe ea mi-o amintesc!

Şi-a aşezat braţul stâng în jurul umerilor mei, şi mi-a sprijinit faţa pe pieptul lui. Plângeam cu sughiţuri.

– Nu putem, nu-i aşa? M-a strâns şi mai tare în braţe.

-Atunci, ce rost mai are să fim nemuritori, dacă nu mai putem fi copii?”

tumblr_mwqbmqdj1j1rm3j8wo1_500

Reclame

Trimite-mi un gând:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s