Cand am devenit mama..

Ma gandeam la modul in care m-am schimbat de cand am devenit mama, si la toate celelalte lucruri pe care nu le-am stiut inainte de a da nastere unui copil.

M-am simtit mama in momentul in care am tinut-o pe Eva in brate pentru prima oara. Atunci cand am strans-o la pieptul meu si ma minunam de chestia aia mica si gingasa care putea sa imi scape printre degete, la cat de firava si minuscula era. M-am simtit mama atunci cand mi-am regasit sinele, cand am descoperit dragostea neconditionata, pura, si adevarata.

Intalnirea cu un copil care stii ca va fi al tau pe viata, te obliga sa te maturizezi. Renunti la nevoile tale in favoarea nevoilor lui. Iti stabilesti programul in functie de programul lui. Cand devii mama grijile pentru siguranta copilului te coplesesc si uneori ai senzatia ca esti o fiinta slaba.

Primele saptamani/luni au fost naucitoare. Au fost zile cand nu mai stiam cand e zi si cand e noapte. S-au strans multe nopti nedormite, si m-am trezit la un moment dat epuizata.  Uneori, diminetile, o lasam in grija bunicii, ca sa ma pot odihni.

Nu mi-a spus nimeni cum se schimba un pampers, cat timp ar trebui sa fierb biberoanele sau cum s-o tin in momentul in care ii fac prima baie. Nu mi-a spus nimeni ca voi fi un izvor de produs lapte si ca un nou-nascut se desprinde cu greu de sanul mamei. Nu m-a atentionat nimeni ca in primele luni durerile de colici imi vor da si mie dureri, la modul ca le-as fi luat asupra mea, ca sa nu mai vad copilul cat se chinuie. N-am stiut cum sa reactionez atunci cand Eva s-a imbolnavit prima oara, cand a facut febra sau cand m-a durut primul ei vaccin.

M-a incercat un sentiment de panica in momentele in care am fost nevoita sa chem salvarea, sa vad cum un medic imi impacheteaza copilul timp de 40 de minute si tot nu reuseste sa ii scada temperatura, care trecuse de 40. Drumul catre spital a fost unul scurt, cu sunete de sirene si cu acelasi medic vizibil ingrijorat. M-am simtit singura in saptamanile petrecute in spital, dar, mai mult de atat, simteam ca nu pot face prea multe pentru copilul meu, desi nu conta ca nu aveam unde sa dorm, ci ca puteam sa fiu langa ea.

Nu mi-a spus nimeni ca e cu adevarat emotionant sa auzi primul cuvant rostit, iar acela sa fie: Mama. N-am stiut ca o sa ma bucur atat de tare cand o sa o vad pe Eva mergand de-a busilea, apoi in picioare. Ne-am plimbat prin parcuri tinand-o de maini si ajutand-o sa paseasca. Ne-am jucat cu lego, mingii, papusi si masinute. Am spus seara povesti si ziua cantam melodiile specifice etapei in care se afla.

Am ras cand a adormit in picioare si cand a mancat prima oara singura. A mers la cresa si a invatat sa se joace si cu alti copii. Se imbolnavea des dar revenea la aceleasi educatoare pe care le indragea. Inca le mai mentioneaza. De medici si spitale nu ne-a ferit nimeni. Nu vreau sa imi amintesc momentul in care a fost operata, cand i-au fost scoase amigdalele, si ce am simtit cand am vazut-o adusa pe o targa, dormind, si tresarind de durere.

Dar astea au trecut. Si vin altele…

Scriu toate astea pentru ca am auzit o mama plangandu-se ca nu poate merge la Spa, deoarece sotul ei ajunge tarziu acasa  si trebuie sa anuleze programarea. Sunt probabil mai insensibila, dar ma lasa rece femeile cu o astfel de atitudine. In acelasi timp, apreciez barbatii care se implica in cresterea si educarea unui copil, fiind activi si luand parte la toate lucrurile care se intampla in viata unui copil. Sunt femei care fac copii pentru ca asa trebuie. Pentru ca e timpul. Ca sa intre in rand cu lumea.

Sunt deranjate in momentul in care nu pot merge la Spa, la Solar sau in Mall. Sunt curioasa cum s-ar descurca femeile de genul asta, singure, cu un copil. Cum s-ar trezi la 6 dimineata, cum s-ar pregati pentru o noua zi de serviciu, cum s-ar chinui sa isi trezeasca copilul dimineata pentru a-l duce la gradinita. As vrea sa vad o pretioasa din asta cum il cara prin autobuze/tramvaie/metrouri si cum il plimba prin parcuri in fiecare zi.

As vrea sa vad o mama care se iubeste atat de mult, cum se chinuie sa ii dea copilului sa manance, cum se joaca cu el chiar si atunci cand se simte rau sau cum isi pierde noptile incercand sa aline durerea/mancarimile unui copil care are varicela si e plin de bube. Tare-s curioasa. Asta-i subiect bun de regizam un film.

Am zis!

1221258221F3Les7b

Reclame

8 comentarii

  1. nu am ajuns inca in postura de mama, nu pot decat sa-m imaginez prin ce ai trecut, dar si asa nu cred ca este de-ajuns. Cred ca doar fiind mama, imi voi putea da seama. Te felicit!

    Apreciază

  2. M-am regasit in articolul tau pentru ca si eu sunt mama de curand, mai precis de 2 ani si 2 luni si am trecut prin aceleasi momente de teama, trec si acum ,dar nu as schimba nimic, nu as renunta la nimic, e cea mai frumoasa perioada din viata mea. Cele despre care ai scris ,sunt mame doar pentru ca asa da bine.

    Apreciază

Trimite-mi un gând:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s