Un suflet, cateva vise si un strop de speranta

In lumea mea as vrea ca toata lumea sa rada, sa se bucure, sa le sclipeasca privirea de atata fericire. As vrea ca oamenii sa se bucure de fiecare zi, sa fie liberi si dezgoliti de prejudecati. As da deoparte ura, invidia si rautatea.

Cuvintele pe care le scriu aici uneori stau uitate in dictionare groase, pe care le sterg de praf cand imi dau seama ca nu stiu unde le-am ascuns. Ar fi placut si linistitor sa pot spune povesti frumoase. Sa le inventez, sa le cresc si sa le dau viata.

Cateodata inchid ochii. Un vant puternic imi aduce un miros de alge si scoici. Simt valurile nehotarate ce se sparg de tarm. Imi place jocul timid al apei si al nisipului. Se intampla sa ma gandesc la mine. Nu mereu, doar in momentele in care stau si ma ascult. Si atunci imi dau seama ca ma bucur ca exist, ca m-am nascut, ca am luat o forma si un nume. N-as fi vrut sa fiu doar o idee, un gand, sau o adiere de vant ce imbata doi indragostiti intr-o zi calda de vara.

De cate ori pierd un lucru, castig altul. Incerc sa ma educ si sa ma gandesc la faptul ca tot raul este urmat de un bine si ca ceea ce nu reuseste sa ma doboare, ma face mai puternica. Am nevoie de aer, de spatiu, de timp. De mult timp. Avem nevoie de timp.

Nu m-ar fi incantat o viata simpla. N-as fi avut nimic de invatat. N-as fi vrut ca pe fiecare treapta a existentei noastre sa existe instructiuni si sageti care sa imi arate drumul spre reusita si fericire. N-as fi dorit nici indicatoare care sa imi indrume pasii grabiti in momentele de rascruce.

Intr-un sfarsit de iarna mi-am inchis inima si sufletul. Am plans in mine. Si am suferit mult. Crunt. Dureros. M-am indoit de oameni si de mine. M-am retras intr-o carapace sigura si confortabila. Nu am mai simtit nimic si pe nimeni. Am lasat timpul sa se scurga prin mine. Vedeam oameni trecand pe langa mine, dar imi pareau la fel de reci, simpli si monotoni. Parca nu existau dorinte. Si nici vise.

Intr-o zi mi-a fost dor. Sa simt. Sa ating. Sa visez. Sa sper. Sa fiu.

Intr-un inceput de primavara mi-am redeschis sufletul si l-am lasat liber, dupa ce l-am mangaiat cu blandete. L-am indemnat sa fie prudent. Ca sa nu-l mai doara.

Mi-era dor de promisiuni si arome de parfum. De povesti spuse tarziu si suflete deschise. Reintalnirile iti smulg intotdeauna zambete si-ti dau fiori pe sira spinarii. Vorbesc de o reintalnire cu un om care ti-era drag dar pe care nu indrazneai sa-l cauti. Dar uneori viata il trimite la tine. Si asa incepe o noua poveste.

Am vazut doi ochi luminosi si-o licarire care m-a facut sa vad partea frumoasa si deloc intunecata a vietii. Mi-era dor. De dorinte pline de viata si ganduri din suflet. Dar mai ales de doua maini. Care sa ma cuprinda. Apoi am reinceput sa sper si sa visez. Imi hranesc visele cu multa pricepere si nu le parasesc pana nu se indeplinesc.

Anotimpurile vietii noastre au coborat rand pe rand peste noi si trupurile au tresarit fericite la fiecare atingere blanda a vietii.

 

Reclame

1 comentariu

Trimite-mi un gând:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s