Azi vorbesc despre prietenie

..și atât de multe lucruri se derulează în fața ochilor mei.

Ceva s-a miscat profund în mine azi, pentru că mi-am revăzut viața, întâmplările, momentele de cumpănă și bucurie. Eram copii atunci. Ne făceam planuri, aveam vise, speranțe și atât de multe lucruri de realizat. Râdeam mult, desenam urât și cântam zgomotos. Alergam prin parcuri, ne urcam în copaci, jucam șotronul și ne ascundeam unul de celălalt, crezând că nu o să ne găsim.

Dar ne-am găsit de fiecare dată. M-a găsit în acelasi loc în momentele cele mai dureroase, mi-a șters fiecare lacrimă și m-a strâns cu multă căldură la pieptul lui atunci când aveam nevoie de o îmbrățișare. Știam că e acolo, indiferent ce aș fi făcut, cine aș fi fost sau ce aș fi devenit. M-a luat de mână când eram gata să cad, m-a ridicat de câte ori am simțit că mă prăbușesc și m-a scuturat bine de câte ori eram pe cale să greșesc. M-a lăsat să greșesc, să învăț, să cresc. Tot la el mă întorceam plânsă și cu inima frântă, dar pentru ce sunt buni prietenii, dacă nu pentru a-și fi alături?

Îl cunoșteam mai bine decât se cunoștea el. Simteam fiecare emoție, anticipam fiecare gest și trăiam aceleași senzații. Am fost acolo când a iubit prima oară, când a fost cuprins de disperare la respingerea persoanei iubite, când a învățat să trăiască iubirea fără să mai aștepte trăiri reciproce. Știu prima notă proastă, primul examen, primul moment de panică, primul cadou oferit și prima declarație fierbinte.

Eram atât de prieteni, încât dacă cineva ar fi încercat să ne despartă ar fi fost ca și când ar fi desprins părți din noi, din sufletele noastre. Ne eram loc de liniște unul altuia. Și vorbeam mult. Aproape tot timpul. A fost omul în fața căruia mi-am dezgolit sufletul pentru că s-a aratat dornic să-l iubeasca. Acum mi se întamplă din nou, m-am arătat la fel în fața unui om care a știut cum să mă câștige. Mă sperie gândul ăsta și încă mi-e teamă.

Despre prietenia noastră aș putea să vorbesc ore în șir. Dar nu are rost. Am avut acea prietenie la care mulți visează și pe care nu știu cum s-o alimenteze și să o ajute să crească. Pentru asta e nevoie de mult suflet, înțelegere, altruism și zâmbete oferite la întâmplare.

Într-o zi nu a mai fost. Nu pentru că am decis noi să ne despărțim, ci pentru că viața a luat hotărârea înaintea noastră. L-am certat crunt pe Dumnezeu atunci, că nu am înțeles nedreptatea. Nu o înțeleg nici acum. L-am certat pentru că mi-a luat lucrurile frumoase și m-a silit să îmi pun toate amintirile în locul acela gol, rămas în ființa mea.

Am mers mai departe, pentru că viața nu ne așteaptă.

Fratele lui nu mi-a fost prieten în perioada în care noi ne trăiam copilăria și adolescența, împreună, închegând și mai mult prietenia care ne lega atunci. Fratele lui a devenit apoi cel pe care voiam să îl aud în momentele în care voiam să îl aud de fapt, pe el. Chiar dacă el, fizic, nu mai era. Mă interesam de familia lui, la care am ținut foarte mult. Iar ei mă priveau ca și pe copilul lor.

Dar deja nu mai trăiam în aceleași orașe, ne despărțea distanța, deși niciodată nu ne-a împiedicat să fim la fel de prieteni și la fel de apropiați.

Se pare că Dumnezeu va alege din nou. Doi frați vor ajunge împreună, iar o mamă se va frânge pe dinăuntru.

Să nu îndrăzniți să spuneți că așa trebuia să fie.

Pentru că nu trebuia.

large34

Reclame

2 comentarii

Trimite-mi un gând:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s