Aminteşte-mi de tine în culori..

Amintirile sunt umbre prelungi în corpul nostru efemer. Parcurg un traseu plin de melancolie tăcută, şi în drumul asta, îmi las amintirile să trăiască. Timpul m-a atins în momentele trecătoare ale unei povesti obişnuite. Suprinzator, dar atunci când scot părţi din trecut la iveală, nu mă simt coplesită, năruită, astfel încât să risc să mă dizolv de disperare şi tristeţe.

Amintirile pe umerii nisipului nasc nostalgii. 

Le las să iasă la suprafaţă pe cele care mi-au adus bucurie, fericire şi împlinire, în momentele trăite atunci. Nu mi-e groază de năvala amintirilor, şi-mi las melancoliasă se manifeste, zâmbind, aducându-mi aminte de cum era într-un anumit moment din viaţa mea. Las urmele paşilor să-mi scrie amintirile.

Am ales să scriu despre asta pentru că în momentele în care mi se face dor de femeia care mi-a oferit alinare şi mângaiere şi aş vrea să îi spun ceva, mi-e mai uşor să scriu. Mesajul ajunge întotdeauna, indiferent că este notat sau doar gândit. Sunt multe lucruri pe care aş vrea să le ştii, dar sunt convinsă că le vezi. Cuvintele sunt doar o modalitate prin care îmi las sufletul să poarte un dialog cu tine, iar şi iar.

Poate că uneori sufletul exaltat şi limpede al copiilor pătrunde atât de departe în vremea neîncepută, încât viitorul rămâne în urmă şi le apare vag ca declinul unei amintiri. 

Niciun alt anotimp nu apropie sufletul, că iarna, şi de frăgezimea copilăriei şi de reculegerea bătrâneţii. Eşţi bunic şi copil în acelaşi timp, privind la fereastră fulgii care sclipesc îmbătrânindu-te cu un zâmbet faţă de amintirea propriei copilării ivită cu mânuţa întinsă după fulgi.- Ionel Teodoreanu.

Cele mai multe şi frumoase amintiri sunt cele din perioadă în care eram copil. Apoi am făcut un salt în adolescenţă, şi nu mi-a plăcut deloc. Într-un mod forţat a trebuit să mă izbesc de multă răutate, invidie şi sete de răzbunare. Am fost un copil naiv. Nu-mi regret neputinţa de a întoarce râul, dar rămâne gustul amar rămas după fiecare lovitură. Şi totuşi, cu cât eşti lovit mai mult, cu atât îţi doreşti să te ridici şi să mergi mai departe, indiferent de consecinţe.

Îmi aduc aminte de zilele posomorâte, în care inima mea a fost în aşa fel sfâşiată de lucruri văzute într-o clipă, încât amintirile acelor vedenii rămân în minte că nişte răni. 

Omul e ceva ce se defineşte neîncetat. 

Am alocat timp fiecărei amintiri. Şi uite, sunt momente când mi-e ciuda că în copilăria mea nu am putut să mă bucur de tehnologia avansată de acum. Aş fi încadrat înfiecare imagine câte-o reacţie, pe care apoi aş fi pus-o într-un album, alături de câteva cuvinte, pe care sufletul mi le-ar fi dictat. Ai fi regăsit trăiri ştiute acolo. Calde şi blânde, ţinute la adăpost. Ai fi ştiut ce reprezintă fiecare culoare în care am zugrăvit un sentiment. Amintirile sunt cele mai duioase rânduri pe care le-am subliniat în cartea vieţii.

Cea mai mare nevoie a omului este de a fi auzit când strigă, de a fi ascultat când cere, de a putea plânge când îl doare, de a vorbi, de a se mângâia şi a-şi aduce aminte. Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajuta să trăieşti în prezent.
cu toate astea…
„Azi” se va transforma mâine în amintire…
lumnea de dincolo
Reclame

2 comentarii

Trimite-mi un gând:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s