Fragilitate şi-o iubire lichidă

Puterea privirii a fost atât de mult abuzată în poveştile de dragoste încât a început să devină incredibilă. Prea puţini mai îndrăznesc astăzi să spună că două fiinţe s-au îndrăgostit fiindcă s-au privit. Şi cu toate acestea, aşa începe iubirea. Doar aşa.

Nu e nevoie să te am în faţa ochilor, cărbunele alunecă pe foaie aproape fără să-l ating. Iar şi iar. Pentru că de fiecare dată lipseşte ceva. Ochii..ar trebui să fie…şi parcă buzele. Nu ştiu.

Pentru mine timpul curge altfel. Mă lupt cu el făcând din noapte zi. Somnul vrea să-mi răpească tot ce aş putea să trăiesc dacă nu aş irosi ceasuri întregi într-o moarte provizorie. Uneori iubesc somnul. Îmi deschide o lume cu o altă perspectivă, orice e posibil pentru că subconştientul lucrează în favoarea mea.

Ştii, iubesc margaretele. Cum ştiu ele să fie atât de frumoase fără ostentaţie, mai nobile şi mai senzuale decât orice altă floare. Pot înnobila şi cel mai blând lucru, atunci când sunt dăruite.

Şi azi vorbesc din nou despre iubire.

Dacă învăţăm plini de iubire, vom înţelege mult mai uşor. Dacă vorbim cu dragoste, cuvintele noastre vor căpăta o forţă neînchipuit de mare. Dacă vom adormi cu dragostea în suflet, somnul nostru va fi odihnitor şi profund ca al unui copil. Dacă vom gândi atunci când suntem plini de iubire, gândurile noastre vor căpăta profunzime şi strălucire.

Zygmunt Bauman spunea: Toţi îndrăgostiţii vor să înăbuşe, să extirpeze, să elimine alteritatea supărătoare şi iritantă care îi separă de iubiţii lor; separarea de cel iubit este cea mai înspăimântătoare teamă a îndrăgostitului, şi mulţi îndrăgostiţi ar face absolut orice pentru a înlătura definitiv fantasma despărţirii.

Care este cea mai bună modalitate pentru îndrăgostit de a-şi atinge acest scop, dacă nu aceea de a-l face pe iubit o parte organică a sa? Oriunde merg eu, mergi şi tu; orice fac eu, faci şi tu; orice accept eu, accepţi şi tu; orice mă contrariază pe mine, te contrariază şi pe tine. Dacă nu eşti şi nu poţi fi fratele meu siamez, fii clona mea!

A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt. Să uiţi de tine şi să te dăruieşti fără a aştepta vreodată ceva în schimb. Un egoist nu va putea niciodată să iubească. Egoul şi iubirea se exclud reciproc, asa cum finitul nu se poate compara cu infinitul şi tot aşa cum întunericul nu poate fi acolo unde este lumina.

Mă uit în jurul meu şi văd numai tristeţe. Niciodată nu mi-am dat seama cât de repede se scurge timpul, cât de grăbită este lumea în jurul meu, cum fiecare trecem atât de nepăsători unul pe lângă celălalt.

Atâtea mii de chipuri şi totuşi nimeni nu-şi oferă niciun zâmbet, toţi privesc şi trec mai departe. Văd suflete pustii, bântuite de regrete, supuse în fiecare zi aceluiaşi program, banal, cotidian, care îi impiedică să facă ceea ce vor. Pe feţele oamenilor se citeşte zâmbetul amar al suferinţei.

De ce floare înfloreşte? De ce soarele răsare şi apune în fiecare zi? De ce ne-am născut, din ce ne-am născut şi pentru ce ne-am născut? Printre toate acestea se regăseşte un element comun, şi anume sentimentul acela din care am luat fiinţă, care ne face viaţa mai frumoasă şi pe care, la rândul nostru trebuie să-l savurăm. Ne-am născut din iubire, din rodul unei frumoase poveşti de dragoste, pentru ca apoi, la rândul nostru să oferim aceeasi dragoste cu care am fost binecuvântaţi.

O viaţă presupune dragoste, dragostea presupune captarea omului în jocul ei mitic.

Privim Universul cu o ciudata neîncredere, de parcă nu am putea concepe că mai exista si alte lumi, şi alte realităţi, şi alte locuri în care alte forme de oameni iubesc, urăsc, ucid, trăiesc. Astfel că, realitatea ne izbeste necontenit cu partea ei ascunsă în umbra:

Ceea ce nu vedem ne vede. Ceea ce nu simţim ne simte. Ceea ce nu ne lipseşte ne apartine. Treptat, însă, lucruri pe care nu le vedem devin vizibile iar lucrurilor pe care suntem obişnuiţi să le avem începem să le simţim lipsa. Natura noastra ne spune că omul este un sistem dinamic în care o infinitate de lucruri pe care le avem face schimb de materie şi spirit cu o infintate de lucruri pe care nu le avem.

Atât timp cat va exista un echilibru în acest sistem va exista şi armonie. Însă omul este o fiinţă haotica ce va tinde să-şi asume rolul cunoaşterii şi va claca în faţa noilor infinituri de necunoaştere pe care le va întrezări.

Dragostea e un extaz. Ne scoate din noi înşine.

954750_617986204880709_271470509_n

Reclame

Trimite-mi un gând:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s