Confesiuni de sotie

Ţi s-a întâmplat să simţi că nu mai aparţii locului în care te afli? Ţi s-a întâmplat ca atunci când te reîntorci acasă după o zi lungă şi grea, să simţi spaţiul prea mic şi tăcerea pe grea? Acasă nu mai e acasă. Acasă e locul acela cald şi comfortabil, unde îţi poţi asculta gândurile şi tot acolo unde liniştea îţi pătrunde direct în suflet. Acasă e locul în care îmi las cuvintele să se scrie şi simţurile să se dezlănţuie.

Văd locurile că pe un mozaic, doar că uneori se întâmpla să simt că o piesă lipseşte, sau s-a desprins şi încă o mai caut. Aud acelaşi cântec vechi, bătând la aceeaşi tobă. Iar acum mi-e dor de fragmente din copilăria mea, mi-e dor de casa veche de la ţară, de mirosul ierbii proaspăt cosite, de trandafirii roşii de pe alee, plini de rouă într-o dimineaţă senină de vară.

În acelaşi timp, nu mă mai gândesc la mine ca la un copil. Sunt zile în care nu am chef să fiu perfectă. Sunt zile în care nu am chef să fiu amabilă şi veselă. Sunt zile în care am nevoie doar de mine.

Fiecare experienţa m-a ajutat să evoluez. Acum, în acest moment, mă defineşte acea stare de încredere în BINE, de bucurie, de suflet deschis. Starea asta mă face să îmi dau seama că deschiderea către mine însămi şi către cei care îmi sunt alături, îmi îmbogăţeşte viaţa, mintea şi fiecare trăire.

Nu mă compar cu nimeni, pentru că niciun om nu se poate compara cu un altul. Suntem unici, în felul nostru, si trebuie doar să învăţăm să ne iubim. Iar eu m-am hotărât să îmi acord timpul de care am nevoie, spaţiul care îmi lipseşte, afecţiunea pe care mult timp am uitat să mi-o ofer.

Fiecare din noi are în suflet ceva ce mocneşte, o scânteie ce abia aşteaptă să se transforme într-un foc puternic, iar acea scânteie se numeşte ,,viaţa’’.

Fără să vreau, am observat că în ultima perioadă am început să fac unele lucruri de care ani de zile uitasem:

• trăiesc fiecare zi cu bucuria unui copil, şi-alături de un copil minunat

• împart bucuria cu cei care mă vor aproape şi care-mi sunt balsam pentru suflet

• mă împiedic şi cad, dar mă ridic cu entuziasmul copilului care abia învăţa să meargă

• conduc cu viteză spre ambiţiile şi visurile mele

• iubesc curat şi inocent, şi-mi deschid inima în faţa surprizelor vieţii

Nu are nicio importantă că locuiesc în Bucuresti sau Pariş, New York sau Honolulu. Locul meu este în propria persoană, indiferent ce drumuri voi avea de parcurs.

Pentru mine, acum, acasă eşti tu, atunci când alerg către tine să–ţi povestesc ce mi s-a întâmplat şi ştiu că nu mai e nevoie să bat la uşa inimii tale căci uşa e larg deschisă.

Acasă îmi pot dezbrăcă sufletul pentru a-l putea reîmbrăca, atent, cu bunătate, iubire şi fericire.