Ascultă ecoul lucrurilor din mine

Cel mai exagerat dintre optimişti crede că trăim timpuri extraordinar de frumoase. 
Pesimistul se teme că s-ar putea să fie adevărat. 

Azi vreau să îţi vorbesc despre teamă şi despre acea frică, cea care de cele mai multe ori ne face să ne întoarcem din drum. Când teama ne pune stăpânire pe suflet,o lăsăm să se cuibărească în noi şi să ne controleze. Şi-am să-ţi spun câteva lucruri despre mine. Am făcut suficient de multe greşeli în viaţă. Am luat decizii, probabil corecte, dar care nu mi-au adus fericire. Am lăsat teama să-mi întunece raţiunea şi am acţionat în consecinţă. Au fost atâtea drumuri pe care acum le-aş parcurge diferit!

M-am oprit o clipă şi mi-am privit în adâncuri. M-am văzut frumoasă, caldă, atentă şi plină de dragoste. M-am iubit în clipa aia şi m-am hotărât să arăt şi celorlalţi bucăţi din mine. M-au privit curioşi dar nu i-am lăsat să mă atingă, pentru că n-au putut să vadă cine eram de fapt, în timp ce tu mi-ai citit în suflet, încă de la prima privire aruncată pe fugă. 

Şi-am lăsat lacrimile să-mi spele durerea, deşi golul niciodată nu se umplea. Am renăscut din propria cenuşa şi mi-am spus că trebuie să-mi urmez instinctele. Mi-am lăsat sufletul liber şi inima deschisă, crezând că aşa voi atinge fericirea care vine din mine, dar alături de tine. Nu ţi-am cerut absolut nimic,şi nici nu o voi face. Dacă există vreun vinovat, aceea sunt eu.

Pentru că am lăsat speranţa să mă conducă până la uşa sufletului tău. Dar ai deschis-o doar pe jumătate, m-ai privit nedumerit, şi-ai tăcut. N-am mai îndrăznit să păşesc. Am încremenit atunci, plină de deznădejde. 

Mi-am simţit sufletul greu şi inima strânsă. Dar am continuat să-ţi zâmbesc, stapânindu-mi emoţiile şi nelasand obrajii sa-mi devina uzi, folosind pretextul ăla pueril, cum că din cauza vântului sau oboselii, ochii îmi lăcrimează. Şi mi-am ascuns faţa în palme, încercând să îmi feresc privirea.

În momentul ăla mi-a plâns sufletul.

Acum îi vorbesc în şoaptă, de teamă să nu-l rănească vreun cuvânt. E atât de sensibil şi-are nevoie de zâmbete, îmbrăţişări şi siguranţă. Le-a găsit pe toate în tine şi încerc din răsputeri să-l fac să accepte faptul că nu acum este momentul, ci mai târziu. Mă roagă să-ţi spun să ai răbdare cu el şi să-l îmbrăţişezi atunci când te cheamă, chiar dacă îmbrăţişarea e una tacită sau trimisă doar cu gândul.

I-am promis că o să te păstrez, oferindu-ţi libertate. I-am mai spus că atunci când te vei întoarce, dacă te vei îndrepta spre el, va şti că i-ai aparţinut dintotdeauna. Aşa sunt sufletele. Nodul e tot acolo, nu se desface niciodată. 

Se da luptă grea în mine, dar privesc înainte, cu încredere şi entuziasm. E nevoie de timp.

Probabil ţi-e greu să înţelegi acest patos şi toată trăirea, care mă consumă. Pentru o felie de întâmplare, care-mi va aduce zâmbetul pe buze, gandindu-mă la mersul lucrurilor. Şi vreau să accepţi că acesta este ecoul lucrurilor din mine.

Cândva, probabil că voi sfida toate dimensiunile, şi te voi căuta. Doar să mă arăt. Dacă mă vezi. Dacă mă simţi. Nu vreau să faci nimic.

Doar să fii.

tumblr_mkk0idlWxh1qd9jjlo1_r1_400_large

♥ Jurnalul unei Eve on Facebook

 

 

 

Reclame

9 comentarii

  1. frumos scris…ai transmis un sentiment ciudat, o teama frumoasa…exteriorizeaza-te, dar fa-o cu limita, nu de alta, dar ai putea avea de suferit…de tine depinde cat esti dispusa sa risti :* o zi frumoasa iti doresc

    Apreciază

Trimite-mi un gând:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s