Îţi scriu atunci când mi se face dor

şi la ce-ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?

Mă gândeam la câte lucruri am învăţat de-a lungul anilor. De fapt mint, mă gândeam la câte lucruri m-ai învăţat încă de când eram copil.  Şi mi se face dor de perioadele din copilăria mea, de momentele când tu erai mereu acolo, tot timpul prezentă. În acea perioadă am fost un copil fericit. Ne-am jucat împreună, am cântat împreună şi-am spus poveşti multe. Şi-acum iubesc poveştile, mă fascinează  succesiunea întâmplărilor şi întotdeauna finalul. Îmi place să le ascult şi să-mi las mintea să creeze imagini. Într-o zi voi scrie o poveste, exact aşa cum ţi-am promis în ziua aia ploioasă de mai.

Scriu articolul ăsta pentru că din nou mi-e dor de tine. Nu, nu mă simt singură, doar îmi lipseşti mai mult decât în alte zile. E luna în care toate dorurile se adună într-un colţ de suflet.

M-ai învăţat cred în oameni. Şi să-i iubesc, deşi mi-ai spus nu doar o dată să fiu selectivă şi să am grija pe cine las să-mi atingă inima. Am căzut de atâtea ori, am fost plină de julituri, dar ai fost necondiţionat lângă mine bandajându-mi rănile. Ai fost cu mine în cel mai crunt moment al vieţii mele şi m-ai ajutat să mă descopăr, să mă observ, să mă iubesc. Mi-au trebuit ani să văd cine se află în faţa acelei oglinzi atent lustruite.

M-ai învăţat să fiu sinceră şi să rostesc adevărul oricât de dureros ar putea fi pentru cel care se vede nevoit să îl asculte. Şi l-am spus, clar şi răspicat, asumându-mi consecinţele. Prefer un adevăr dureros decât o minciună frumos ambalată. Ştii, e atât de marcant să descoperi că eşti minţit. Te roade pe dinăuntru iar durerea se simte mult mai intens decât o serie de palme primite pe nevăzute.

M-ai învăţat să ascult neliniştile sufleteşti ale celor care au nevoie ca cineva să fie acolo pentru ei. Am fost pansament bun de pus pe rană. Am atras în viaţa mea şi oameni frumoşi, cu suflete mari şi pline de iubire. Am înţeles că trebuie să îţi preţuieşti oamenii, să le fi alături şi să le dai drumul atunci când trebuie să plece. Şi-am văzut de undeva din umbră cum fiecare om pleacă fără să-şi mai poată lua rămas bun.

Mi-ai spus să-mi deschid sufletul în faţa celui care vrea să-l atingă, făcând tot ce-i stă în putintă pentru a avea grijă de el. Mi-ai mai zis că o să ştiu ce drum am de urmat. M-ai învăţat să nu mă tem de deciziile pe care va trebui să le iau şi să nu las niciodată îndoiala să se cuibărească în sufletul meu, pentru că în felul ăsta nu voi creşte, ci voi rămâne la fel de mică. M-ai învăţat să am curaj şi să-mi las instinctul să-mi conducă paşii. Asta fac şi acum.

Cu toate astea, nu m-ai învăţat să mă apăr de răutatea şi duşmănia celor din jur. Şi nici nu mi-ai spus cât de gol va fi fără tine. M-am simţit vulnerabilă atunci. În tine găseam alinarea, mângâierea şi sprijinul care  mă liniştea. Şi-aş fi vrut s-o vezi pe Eva cum creşte, aş fi vrut să îi spui poveşti şi s-o înveţi să citească. Pe mine m-ai învăţat atâtea!

Acum mi-e bine. Şi sunt liniştită, deşi încă mai simt zbucium când mi se face dor.

Iar acum se lasă tăcerea.

tumblr_kp3z7b1UhW1qztsrto1_500

Reclame

6 comentarii

  1. Îmi imaginez câte amintiri frumoase poți să ai cu și despre o persoană … mai ales când o pierzi pe neașteptate … Și, totuși, viața continuă și găsești motive de fericire pură …ca fetița ta

    Apreciază

Trimite-mi un gând:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s