Fairy Legal – un serial interesant — 24/08/2016

Fairy Legal – un serial interesant

În general nu prea mă uit la televizor. M-am cam dezobişnuit de privitul ecranului o perioadă anume de timp. Dar de curând am televizor în cameră. Iar seara, înainte de somn, mai arunc un ochi spre ecranul colorat. Am descoperit un serial care îmi place. Îl văd seara la ora 23.00 pe Happy Channel. Habar n-aveam că există un asemenea canal TV.

Îmi plac actorii. Îmi place faptul că în fiecare episod este rezolvat câte un caz. Nu prea ai cum să te plictiseşti.

Kate (Sarah Shahi) e avocat al apărării la firma familiei sale. Dezamăgită de sistem, e ferm convinsă că justiția poate fi făcută și în afara curții de judecată. Astfel, alege cariera de mediator. De la moartea tatălui ei, relația cu noua sa șefă, mama vitregă, s-a complicat, iar situația cu viitorul ei fost soț, Justin (Michael Trucco), nu e tocmai limpede. Kate face tot posibilul să se concentreze asupra carierei și să ignore propriile probleme…

Eu şi muntele, baba şi mitraliera — 20/06/2016

Eu şi muntele, baba şi mitraliera

Să încep cu noutăţile. Am terminat facultatea. Parcă nici mie nu îmi vine să cred. S-au scurs trei ani. Nu ştiu când, cert e că au trecut foarte repede. M-am stresat în ultima lună cât pentru o populaţie întreagă. Mai e un hop şi-am trecut puntea.

Mai sunt 2 săptămâni până la examenul de licenţă. Iniţial mă gândeam să mai aştept un an şi să dau examenul vara viitoare. Dar n-o să mai pierd timp, pentru că din toamnă vreau să încep să predau la şcoală. Clasele V-VIII, că ăştia mici îmi sunt cei mai dragi.

În astea 2 săptămâni am de tocit niste sute de pagini. Nu ştiu cum o să mă descurc, dar trec eu şi de asta. O să urmeze nişte nopţi albe, dar ce e mai mişto decât să înveţi noaptea, doar tu şi luna? Nu mă invidiaţi, nu e nimic fabulos în asta.😀

După ce termin cu toate astea o să am timp să scriu zilnic pe blog. Că mi-e cam dor. Dar acum să vă povestesc despre escapada noastră la munte. Cel mai bun prieten al soţului meu ne-a propus să mergem cu el şi nişte prieteni de-ai lui la munte. 

Îmi doream să merg, pentru că voiam să mai ies din oraşul ăsta, să-mi mai aerisesc gândurile. Ştiam că sotz e pasionat de drumeţii, aşa că am spus că e o ocazie bună, deşi gândindu-mă cam pe ce stânci m-au dus anul trecut, mă cam luase frica. 

Până acum, am mers la munte de vreo trei ori. Deci se subînţelege că sunt complet pe dinafara şi total paralelă cu tot ceea ce înseamnă muntele, urcatul şi coborâtul pantelor nu tocmai prietenoase. 

Pe drum a plouat, şi deşi eram cât de cât echipată, adică n-am mai mers în adidaşi ca data trecută, tot îmi tremura puţin sufletul. Ar fi trebuit să facem un alt traseu, dar cum podul pe care trebuia să trecem, nu mai era, am ales a doua variantă.

Când am mers la Omu, urcarea mi s-a părut mai uşoară. Aici am cam dat-o în bară. Am mers ca melcul dar i-am avertizat pe toţi dinainte. Ştiu că i-am cam ţinut în loc, dar aripi n-am avut. Am văzut la un moment dat nişte pante de alea nasoale şi n-am vrut să mai trec, dar m-a ajutat prietenul soţului şi m-am mai liniştit. 

E ca atunci când ştii că ai pe cineva lângă tine să te sprijine şi asta îţi dă siguranţă. Iar sotz m-a tot împins de la spate, încurajat, îmbărbătat, iar lucrul ăsta mi-a dat încredere. După multe ore am ajuns la destinaţie. 

Când mergi atât doar prin pădure, printre copaci şi crengi căzute, când zăreşti o cabană şi oameni simţi că l-ai apucat pe Dumnezeu de un picior. Jur că aşa e.

Mi-a plăcut, a fost frumos, am făcut fotografii frumoase, aş mai merge, dar mai mult de o zi, să fie timp şi să nu fie totul făcut pe grabă. 

 

Noua mea pasiune – coloratul! — 11/06/2016

Noua mea pasiune – coloratul!

Dacă îmi aduc bine aminte, prima oară am văzut cărţile de colorat pentru adulţi pe blogul Adrianei. Mi-a plăcut ce am văzut. Apoi am tot observat cărţile respective şi multe altele, prin magazine. Am cumpărat şi eu una. Mi se părea ciudat să mă apuc eu, ditamai femeia, de colorat. Dar exista varianta să colorez cu Eva. Ea cu prinţesele ei, eu cu migălelile mele.

Am descoperit că îmi place foarte tare treaba asta. Mă încântă faptul că pot combina culorile într-o mulţime de moduri. Iar rezultatul final întotdeauna îmi umple sufletul de bucurie şi mândrie. Sunt desene foarte migăloase. Tocmai asta îmi place. 

La unele am stat si o săptămână până le-am terminat. Oricum, timpul e de vină. Dar seara, jumătate de oră înainte de culcare, tot stau şi colorez. Casa e plină de carioci, linere, creioane, şi tot aş mai cumpăra. Mereu văd ceva nou şi greu mă abţin să nu cumpăr.

Mai vine sotz cu câte o surpriză care conţine un set de creioane colorate. E magic! O să umplu casa de desene. Oricum îmi place să am pereţii cât mai personalizaţi! 

Oare sunt singura ciudată care a descoperit pasiunea asta la treij de ani?

Nemulţumitului nu i se ia darul — 27/05/2016

Nemulţumitului nu i se ia darul

Era o vorbă în popor care spunea că numulţumitului i se ia darul. Sunt situaţii în care se poate întâmpla asta. Sau nu. În mod obişnuit, cuvântul „nemulţumire” nu este asociat cu acţiunea pozitivă. Şi totuşi, canalizată în mod potrivit, nemulţumirea poate schimba viaţa unui om.

Nemulţumirea este rezultatul dureroasei poveri de a cere de la viaţă doar ce vrei tu.

Uneori cred că avem prea multe pretenţii de la cei din jurul nostru. Sau poate că ne făurim aşteptări prea mari. Avem cerinţe, doleanţe, fel de fel de dorinţe care, fără să ne dăm seama pornesc dintr-un egoism pe care îl alimentăm necontenit, poate că, fără să conştientizăm.

Nu am încercat niciodată să schimb oamenii. I-am acceptat aşa cum i-am cunoscut şi nu am încercat să-i transform pe parcurs. Cred că suntem oameni, nu bucăţele de plastilină. Cineva spunea cândva că un om te va putea înţelege abia atunci când va trece prin aceleaşi lucruri ca şi tine, când se va confrunta cu aceleaşi probleme şi va simţi pe pielea lui toate încercările vieţii.

S-au adunat multe. Acum, mai mult ca niciodată, simt că am nevoie de o pauză de cel puţin trei sau patru zile. Aş vrea să mergem cât mai departe de oraşul ăsta. Vreau să miros alt aer. Dar mai aştept până-n luna iulie.

M-a secat de energie lucrarea de licenţă. Am fost setată pe repede-nainte şi m-am stresat cât nu cred că m-am stresat vreodată în viaţa mea. Am îmbătrânit în ultima lună cel puţin câţiva ani. Minim zece. Când mi-a spus profesorul că lucrarea e foarte ok, mi s-a luat o piatră de pe inimă. M-am simţit mai uşoară.

Abia aştept să se termine toate astea. Examene, licenţe si tot tacâmul. Dup-aia mă-mbăt.

Vara asta nu am de gând să mai muncesc 12 sau 14 ore pe zi. Vara asta vreau să mă refac şi să fie timp de plimbări în parc, băut o cafea la o terasă, citit o carte pe iarbă. În rest, poate nemulţumiţii vor deveni mulţumiţi. Voi ce mai faceţi?

1950 Ford Woody parked next to a 1952 Airstream Cruisette
1950 Ford Woody parked next to a 1952 Airstream Cruisette
Mi-am amintit ca încă mai am blog — 10/05/2016

Mi-am amintit ca încă mai am blog

Acum vreun an aveam in blogroll o mulțime de persoane cărora le citeam blogul. Unii dintre ei scriau destul de rar și mă întrebam de ce nu scriu regulat, sau măcar în intervale rezonabile de timp. Acum mi-am dat singură răspunsul.

Anul asta am fost cea mai leneșă. Intr-o oarecare măsură am cam abandonat spațiul virtual. Și nu pentru că nu aș fi avut idei sau chef de scris articole, ci pentru că timpul meu liber este extrem de limitat.

Nu îmi aduc aminte să fi avut vreodată luni atat de aglomerate. Recunosc, mi le-am dorit. Și cum în general se cam întâmplă ceea ce îmi doresc, s-a realizat și de data aceasta.

Dacă stau să mă gândesc puțin, îmi dau seama că muncim mult prea mult. Robotim o zi întreaga apoi, seara, suntem epuizați. Ni se scurge fiecare strop de energie. Iar zilele se desfășoară cu o rapiditate care pe mine mă cam dă peste cap.

Primăvara asta numai miros de primavara nu are. La mine ajunge doar miros de ploaie cu iz de stropi care patrund în piele. Nu îmi plac ploile, pentru ca ma deprimă sentimentul de rece de după.

Luna viitoare am licența. Încă nu e scrisă toată. Nu prea e timp. De învățat învăț prin metrou, troleibuz sau alte mijloace de transport. E bine ca e loc și acolo.

Sotz a inceput să lucreze la o clinică. Cand am câteva ore libere merg și eu acolo, ca terapeut voluntar. Discut cu bătrânii care au altzheimer. Le ascult povestile. Mi-e milă de neputința lor. Si mă întristează durerea lor.

Acum câțiva ani am trecut prin toate etapele acestei boli alaturi de bunica mea. Din acest motiv vreau sa ajut, atât cât pot, bătrânii care suferă de altzheimer.

In rest, Eva crește. Așteaptă vacanța de vară. Face teme. Pictează si creează.

La voi sunt toate bune?

old_couple_by_dimitrisgangos-d6g5bm4

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 5,133 de alți urmăritori